Dan Puric: Eu fac un teatru creştin, care îl ia pe om de la laptop şi-l duce până în faţa bisericii

Despre teatru şi despre Dumnezeu, despre ritual şi despre teatralitatea liturghiei, despre sacralitatea pierdută a teatrului şi despre comuniune, pe scenă şi dincolo de ea, am stat de vorbă cu Dan Puric. Din Antichitate şi până azi, de la teatrul sacru la cel profan, de la convertiri miraculoase la teatrul psihologic, arta Thaliei a străbătut un drum impresionant şi plin de taine. Cum, unde şi dacă actoria se (mai) întâlneşte undeva cu divinitatea sunt câteva dintre întrebările la care Dan Puric mi-a răspuns într-o dimineaţă dinainte de Săptămâna Mare.

Pentru că se apropie Paştele, povestiţi-mi care e cea mai frumoasă amintire din Noaptea de Înviere?

Când eram mic, aveam vreo şase ani, m-a dus bunica în noaptea de Paşti la Bucureşti. Nu prea înţelegeam eu foarte mult, eram micuţ, mă trăgea printre oameni şi eu le ajungeam doar până la buric. Eram cu capul între trupuri umane şi era o înghesuială extraordinară. La un moment dat am auzit aşa, pe deasupra capului, că „se dă lumină”. Lumină, lumină, dar bunică-mea i-a dat foc la păr unei cucoane în faţă şi am zis: „Stinge lumina, bunico!”. Şi mi-a răspuns: „Nu se poate, dragă, că e lumină sfântă!”. Pe urmă i-a stins părul şi s-au împrietenit, amândouă erau în vârstă. Ţineau lumânarea strâns în mână şi îşi povesteau pe deasupra capului meu în Noaptea de Înviere nişte lucruri pe care eu nu le mai auzisem, despre deportări, despre arestări, despre comunişti. Şi atunci am aflat şi eu la lumina aia sfântă istoria poporului român. Istoria adevărată… Pe urmă trebuia să păzesc lumina până acasă şi aveam sentimentul că trebuie să ţin foarte bine în căuş lumina de Paşti şi când i s-a stins bunicii am crezut că e distrusă, că va muri, dar a venit la mine şi a aprins-o din nou şi atunci mi-am dat seama că trebuie să aprindem lumânarea de la om la om…

Cât de aproape e teatrul de Dumnezeu?

Teatrul a plecat de la condiţia sacră. Dar a ratat-o pe aia sfântă. Sacrul e altceva decât sfinţenia. Există lumea profană şi lumea sacră, unde este inconştientul religios. Sfinţenia însă este conştiinţa lui Dumnezeu. Iniţial, teatrul a intrat în zona sacră, în a traduce semnele divinităţii pe pământ. La un moment dat s-a dus spre ritual şi pe urmă spre un teatru care s-a profanizat. Cu timpul el a fost foarte mult folosit în zona asta profană, de aici şi protestele vehemente ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru că romanii îi foloseau pe mimi ca să blasfemieze taina botezului. Dar tot atunci au fost primii sfinţi, Porfirie, Ghelasie… Ei au fost primii care s-au convertit.

Ceea ce fac eu astăzi este un teatru creştin, care îl ia pe om de la laptop şi-l duce până în faţa bisericii. În clipa în care eşti un bun creştin nu joci orice. Când eşti un bun creştin foloseşti teatrul ca pe un vehicul către Dumnezeu.

Cum anume teatrul pe care-l faceţi îl ia pe om din faţa laptopului şi-l duce în faţa bisericii?

Dacă vedeţi „Visul” sau „Don Quijote” veţi înţelege. Nu vreau să povestesc pentru că cei care ar citi ar avea impresia că este o reţetă. Trebuie să trăiască lucrul ăsta. E ca liturghia, care nu se poate respira la distanţă, la televizor, pentru că n-are nici o taină. Trebuie să fii participativ.

O să vă întreb nu cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu, ci cum l-aţi descoperit în teatru?

În teatru nu-l descoperi, ţi se descoperă, pentru că sufletul omului este o taină. Socrate zicea „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” Mai târziu, Goethe spunea că asta e nu atât un apel la introspecţie, cât să te cunoşti pe tine însuţi în raport cu celălalt, ceea ce e foarte adevărat. Te cunoşti pe tine însuţi, în raport cu tine însuţi, dar şi în raport cu ceilalţi. Dar este ceva care există dincolo de ambele remarci, şi anume transcendenţa. De când te naşti până când mori, tot nu reuşeşti să te trezeşti. E ceea ce zicea Sf. Grigorie de Nisa că mai degrabă numeri stelele de pe cer sau firele de nisip de pe plajă, decât să cunoşti sufletul tău. Teatrul operează foarte mult cu sufletul omului. Din nefericire, el a rămas doar la nivel de psihologie, nu a mers către transcendenţă. Sigur că acum teatrul în România şi în lume e marcat de proxenetism, de pornografie, lucruri care vin de dincolo, din zona aşa-zis civilizată şi secularizată, pe care noi ar fi trebuit de mult să le aruncăm, dar din păcate ne-am lăsat contaminaţi din complexul ăsta de inferioritate. Şi credem că, dacă nu ne degradăm, nu suntem europeni. Europa are norme de civilizaţie extraordinare, pe care ar trebui să le urmăm, şi are norme de degradare sprituală de care ar trebui să ne îndepărtăm. Eu am mai zis că Europa occidentală ne civilizează şi noi îi spiritualizăm. Ei au pierdut contactul cu Dumnezeu. Noi nu.

Dar uite pe ce merge teatrul acum: divertisment, introspecţie, patologizare… A se vedea filmele care sunt premiate, inclusiv de la noi. Sunt filme care vorbesc despre lumea marginală, despre avorturi, adică patologice. Nu vorbesc despre firi sensibile, despre firea meditativă a omului, ca să nu mai vorbim de transcendenţă. De la „Rubliov” au luat toţi pauză. Există un film excepţional care a apărut la noi, se numeşte „Umilinţa”, al lui Cătălin Apostol, şi este un film creştin.

Şi atunci actoria e o sabie cu două tăişuri?

E ca banul. Petre Ţuţea a zis că a cunoscut un preot care era sfânt. Se sfinţise săracul, îi muriseră şase copii pe front… Şi preotul ăla i-a zis: „Măi, Petrică, banul e ca o funie. Te poţi ridica în Rai sau te poţi coborî în Iad.” Aşa este şi teatrul. Depinde ce faci cu el. Bogăţia în sine nu e un păcat, ci atitudinea ta faţă de bogăţie. Exact ca şi sărăcia în sine, care nu este o virtute. Sunt unii săraci care sunt mizerabili. Important nu e să fim toţi egali, ci să ne iubim toţi.

Dumneavostră vă întâlniţi pe scenă cu Dumnezeu? Sau scena te poate fura şi spre alte zone, mai întunecate?

Astea sunt cuvinte pe care aluneci ca pe felie pe gheaţă. Se zice că Dumnezeu coboară pe scenă. Aşa zicea Talma, marele regizor. „În seara asta n-a coborât Dumnezeu”, adică n-a existat acea inspiraţie, care trebuie să existe, ci s-a mers numai pe partea tehnică. Dar e mult spus… Eu nu alunec. Am avut întotdeauna un instinct care m-a păzit de lucrurile urâte, vulgare. N-am putut să le fac, din natură. Am refuzat să spun cuvinte urâte pe scenă, cu toate că regizorul care mi le cerea era unul cu state vechi şi cu box-office internaţional. Lângă mine mai era un singur om care a refuzat, se numea Ghiţă Cozorici. Şi l-am întrebat „De ce refuzi?” „Pentru că se întoarce mama în mormânt.”, mi-a răspuns. E o chestie de igienă. Depinde ce joci. Important e să nu accepţi să joci orice.

Şi dumneavoastră ce n-aţi juca niciodată?

Demenţi, patologici, criminali, oameni care nu cred c-ar înzestra foarte bine sufletul omului. Nu m-au pasionat şi nu mă pasionează să joc crime, criminali, Richard III, Macbeth, niciodată. Am trecut de etapa asta. Asta nu înseamnă că trebuie să joci Făt-Frumos tot timpul… E cu totul şi cu totul altceva, să nu trecem în idilism… Dacă zideşti ceva la sufletul omului, atunci este perfect. Asta nu înseamnă că răul nu trebuie reprezentat, dar şi pe-ăsta trebuie să ştii cum… Pentru că şi iadul se pictează în biserici, dar trebuie să ştii…

Povestiţi-mi atunci dacă aţi trăit pe scenă un moment absolut în care aţi fi vrut să rămâneţi în poveste…

Nu, n-am avut trăiri din astea parapsihologice… Viaţa e mai puternică decât teatrul. Viaţa e viaţă.

Şi teatrul ce e?

Teatrul e pentru mine nu chiar un hobby, dar e o formă… dacă se supune mesajului meu atunci e bine. Dacă nu, nu mă interesează. De-aia joc rar şi nu joc orice…

Când are teatrul sămânţă divină şi când o pierde?

Există un teolog catolic care a avut o expresie extraordinară. A zis: „Dom’le, la greci, Olimpul era maximum de spiritualitate. Şi era ca un capac pe o oală. Cel care a spart capacul a fost Iisus.” A dat drumul la cer. Şi s-a văzut cerul. Teatrul a rămas în borcanul ăsta psihologic. În cel mai bun caz. Shakespeare este într-o lume a unor psihologii frumos, genial reprezentate, dar fără transcendenţă, cel mult ezoteric. Restul teatrului rămâne în psihologie, Ibsen, Cehov… Foarte frumos, dar oamenii nu au transcendenţă, nu mai au raport cu Dumnezeu. Foarte puţini dramaturgi au putut face lucrul ăsta.

Şi atunci care sunt dramaturgii care au transcendenţă?

Doar dacă-l dramatizezi pe Dostoievski mai găseşti lucrurile astea. În rest nu. Are transcendenţă în sensul lui Don Quijote, care raportează totul nu la „a fi sau a nu fi”, ci la „tu poţi să fii”. La devenire. Sunt foarte puţine spaţiile în care mai găseşti transcendenţă. Arta secolului 20, spunea Hegel, va muri sub suflul rece al conceptului. N-a murit sub suflul rece al conceptului, a murit sub suflul cald al pornografiei.

Pe care dintre rolurile din Dostoievski, dacă s-ar dramatiza, aţi vrea să-l jucaţi?

Dacă m-aţi fi întrebat acum zece ani, l-aş fi jucat pe Mîşkin. Acum n-aş mai vrea. Pentru că e un Iisus ratat. Iar Iisus nu este ratat. Iisus e devenire. L-aş fi jucat pe Mîşkin acum zece ani. Acum mi se pare greoi, e prea rusesc, nu-l mai respir. Între timp am devenit profund român.

Dacă v-aş întreba de liturghie. Spuneţi-mi, în structura liturghiei există teatralitate?

Esenţa cuvântului „liturghie” vine de la „leitorgos”,  „leos”, care înseamnă lume, şi „ergon”, care înseamnă o activitate gratuită în folosul comunităţii. O foloseau grecii. Aristotel vorbeşte de ea. Până în secolul 16 aşa a rămas. Secolul 16 a desemnat pentru prima dată euharistia şi cultul bisericesc. Adică s-a însfinţit. Sigur că spaţiul liturgic presupune cultul şi ritualul. Dar ritualul nu presupune întotdeauna sfinţenie. Poate să fie ritualul animalelor… Dar este ritual pentru că e o repetitivitate care duce la simbol şi este cult pentru că face legătura cu sacrul. În acelaşi timp este şi sfinţenie. În liturghie se creează comuniunea, este totul de tip participativ. Sigur că ritualul în sine are şi o anumită teatralitate, o anumită gestică, un preot nu poate în timp ce iese cu Sfintele Daruri să se uite la ceas să zică „e ora 2 jumate”. Nu poate să facă un gest civil. Acolo gesturile lui sunt ritualice. Un om în biserică se comportă altfel, nu ca la mall. De-aia zicea Ţuţea că în biserică afli că eşti om.

Şi când capătă teatrul puterea asta de comuniune, de trecere dincolo?

Foarte rar… De regulă simulează viaţa, arată viaţa, existenţa în spaţiul mimetic. În care nu copiază viaţa, dar, cum zice italianul, „Chiar dacă nu e adevărat, e bine găsit”. Teatrul nu înseamnă viaţă. Înseamnă o reprezentare a vieţii care înseamnă o esenţializare, o sugerare, un paradox câteodată, că uneori e chiar împotriva vieţii ca să arate viaţa. Dar teatrul merge în zona asta. Ca să ajungă la zona divină, sfântă, teatrul trebuie să se reformuleze. Să ne gândim la nişte artişti care s-ar apuca să facă lucrul acesta. E interesant acest film, „Umilinţa”, că iată, un tânăr regizor român încearcă să ne scoată din molozul în care ne-a băgat tânăra generaţie atât de aplaudată de „Cântarea României” din Occident. Şi arată nu mizeria României, ci cum se transcende mizeria României prin flacăra creştină.

Ce-a pierdut şi ce-a câştigat teatrul de la momentul când a apărut şi până azi?

A avut enorm de multe balansări în funcţie de paradigma secolului respectiv, a câştigat imens în posibilităţile de comunicare, în rafinament, în abilitate, în text… dar şi în metatext. Dacă ne gândim la perioada Renaşterii şi a commediei dell’arte, dacă ne gândim ce a însemnat textul în commedia dell’arte, începând cu Goldoni, dacă ne gândim ce au însemnat Shakespeare sau Moliere… Pe urmă teatrul psihologic cu Cehov, cu Ibsen, cu Strindberg… până la dramaturgia contemporană. Universul uman a fost atât de bine deşurubat, atât de bine pus în scenă… dar pentru mine universul acesta uman rămâne sub capac, cum zicea Romano Guardini. Foarte rar în piesele de teatru îl vezi pe om în raport cu Dumnezeu. Îl vezi pe om doar în raportul lui psihologic. El nu iese din carcasa psihologiei. Sau, maxim de intensitate, din cea a psihiatriei. Personajul religios în teatru e un personaj exotic. Pe când omul credincios este normal. Precum creştinismul în România. Normal! Dar asta nu înseamnă că teatrul trebuie să fie acum ceva în care unul se opreşte şi face 5000 de metanii înainte să vorbească… Numai că nu-l vezi pe om că-şi pune întrebări. El îşi pune întrebări existenţiale, precum Hamlet, care era un existenţialist avant la lettre, dar întrebări de genul „a fi sau a nu fi”…

Şi atunci ce este şi ce-ar trebui să fie teatrul?

Pentru fiecare creator teatrul este ceea ce crede el, e un răspuns dat vieţii. E ca istoria unui neam. Un neam există în istorie în măsura în care dă un răspuns istoriei, nu o reacţie. Numai animalele au reacţii, conştiinţele au răspunsuri. Un mare dramaturg este un răspuns dat vieţii. Un actor, luând textul unui mare dramaturg, îşi duce şi el mai departe lupta. Nu este doar un interpret, este şi un creator. De-asta te duci să vezi Richard III. Nu pentru că nu ştii piesa, dar vrei să-l vezi pe Lawrence Olivier, pe Ştefan Iordache, pe Marcel Iureş… Adică pe acel cineva în… Să vezi o atitudine. Teatrul rămâne în continuare un raport deschis cu viaţa. Numai că teatrului îi lipseşte în acest secol 21 transcendenţa. I-a lipsit şi în secolul 20. De mult îi lipseşte.

Dacă ar fi să alegeţi o perioadă din istoria teatrului, în care credeţi că v-aţi fi potrivit mai bine…

Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada commediei dell’arte ca să mă joc ca un copil, mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu în perioada lui Shakespeare şi mai mult decât toate, mi-ar fi plăcut să fiu în misterele medievale. Sau să fi fost în locul lui Porfirie sau Ghelasie, mimii care s-au convertit în faţa împăratului…