Despre copilărie cu violenţă

Poveştile despre familie, violenţa contemporană, violenţa în familie, traume, copilărie furată, frică, mizerie, disperare sunt la modă. Aşadar, spectacolul lui Vlad Cristache „Poveşti de familie” de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila se înscrie exact în această linie/ orizont de aşteptare. Textul lui Biljana Srbljanovic, care-şi plasează acţiunile într-o Iugoslavie postcomunistă, măcinată de crize permanante, de războaie şi de o nesfârşită instabilitate, aduce însă în prim-plan o lume a copiilor… care se joacă de-a oamenii mari. Imaginea lumii contemporane este surprinsă astfel într-o oglindă la puterea a doua. Este lumea „oamenilor mari”, aşa cum o văd copiii într-un joc vinovato-nevinovat, în spatele blocului, reflectată la rândul ei în spectacol scenic.

Adusă în scenă Vlad Cristache, piesa este construită ca o demonstraţie de teatru în teatru, cu accente pirandelliene, după cum mărturiseşte regizorul. Patru copii se joacă „de-a mama şi de-a tata”, schimbând scenele şi conturând de fiecare dată altfel personajele, care, deşi aceleaşi, sunt diferite în funcţie de familia pe care o reflectă. Şi se joacă atât de bine, încât graniţele dintre joc şi realitate sunt adesea spulberate şi nu ştii dacă e joc sau nu… De o cruzime care depăşeşte cu mult graniţele textelor la modă despre violenţă, traume etc., tocmai pentru că nimic nu e real, dar jocul copiilor – cea mai inocentă dintre manifestările fireşti ale copilăriei – este confiscat de scenele permanente din familie, pe care ei ajung să şi le asume, spectacolul este construit aproape fără greşeală. Dacă se poate vorbi de greşeli în artă…

Doi băieţi, dintre care unul joacă mereu rolul tatălui – o dată tatăl autoritar, care-şi loveşte fiul cu cureaua, altă dată tatăl supus în faţa soţiei –, iar altul joacă rolul fiului, un fiu care întotdeauna sfârşeşte prin a-şi ucide părinţii. Şi două fete, dintre care una joacă mereu rolul mamei – o dată femeia supusă în faţa bărbatului, altă dată femeia care-l domină, sigură pe ea şi independentă, iar cea de-a doua, în mod surprinzător, joacă rolul căţelului. Emilia Mocanu, Alexandra Sălceanu, Silviu Debu şi Ionuţ Vişan, jucându-se în permanenţă cu trăsăturile de personalitate ale părinţilor lor, aşa cum le-au surprins şi le-au asimilat de-a lungul timpului, reconstruiesc o lume de care vor să fugă şi în care se simt mereu prizonieri. Violenţa cumplită din jocul lor, care se sfârşeşte întotdeauna cu o crimă – ca-n joacă, dar atât de posibilă în viaţa reală tocmai prin nevinovăţia ei – este întotdeauna lăsată la limită şi astfel condusă, încât în ultima scenă adevărul e foarte fragil. Celofanul care se aşază peste o lume ucisă ar putea fi la fel de bine semnul că jocul a dat buzna în lumea reală şi s-a materializat în moarte.

Fără să lase deoparte niciun amănunt din ceea ce ar putea jongla subtil cu psihicul spectatorului, regizorul decupează bucăţi din realitate, în care cruzimea şi duioşia se amestecă violent şi ameţitor, creând mici tablouri de o poezie pe care modele şi modelele din teatrul contemporan o ignoră adesea. În această categorie intră scena în care o familie din altă lume, mizeră şi în care blândeţea şi poveştile copilăriei par să nu-şi găsească niciun loc, stă în faţa unui mic zid din bucăţi de beton construit ad-hoc, şi se uită la un diafilm (mai ţineţi minte diafilmele?!) cu „Tinereţe fără bătrâneţe…”, anticipând un final voit ambiguu. Transplantată astfel din lumea Iugoslaviei în tot ce a însemnat Europa de Est şi traumele copilăriei într-o ţară socialistă şi postsocialistă, povestea pe care o propune Vlad Cristache este ea însăşi o metaforă pentru felul cum s-au clădit şi s-au dărâmat zidurile în interiorul copiilor crescuţi în această lume.

Scenografic, acelaşi Vlad Cristache, împreună cu Gheorghe Mosorescu, recompun pe scenă unul din acele spaţii de joacă pe care societatea socialistă le construia la indigo. Nisip, delimitat de bucăţi mari de beton, şi un fel de schelet de metal, vopsit în mijloc, bun la orice şi la nimic. În jur, burlane, mizerie, gri, firme semiluminoase sărace şi cei patru copii – nişte hibrizi înspăimântători şi înduioşători, un amestec de oameni mari, după chipul şi asemănarea părinţilor, şi în acelaşi timp, nişte mici revoltaţi neputincioşi care-şi cer dreptul la o altă lume. Şi tocmai acest amestec tragic reuşesc cei patru actori să-l redea fără ezitări, în patru partituri conduse ireproşabil – actori, care joacă nişte copii, care la rândul lor joacă nişte părinţi şi care din timp în timp redevin copii…

Un regizor de care, cu siguranţă, vom mai auzi, Vlad Cristache are meritul că într-o construcţie atât de fragilă, în care fiecare poveste e un castel de nisip ce se dărâmă, creează totul fără ezitări, conducându-şi spectatorul prin labirintul emoţiilor şi-al psihologiilor infantile atât de greu de descifrat, pe care le limpezeşte în imagini care se imprimă puternic. „Poveşti de familie” face parte din acele spectacole care colorează inteligent scena actuală a teatrului românesc, adesea lipsită de diversitate.