Interviu realizat de Oana Monica Nae, anul I, Teatrologie, UNATC București
Actriță, director de teatru, profesor în arta actorului și, totodată, un etalon cultural al societății românești contemporane, Maia Morgenstern este unul dintre cele mai sonore nume din peisajul nostru teatral. Prezentă pe mai toate scenele țării, de-a lungul carierei sale artistice de peste 35 de ani, în spectacole puse în scenă de regizori precum Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Nicolae Caranfil sau Cătălina Buzoianu, Maia Morgenstern își construiește și astăzi, cu aceeași migală și rigurozitate, personajele. Într-un birou nu foarte spațios, împânzit cu hârtii, elemente de recuzită și costume de teatru, dar presărat cu parfumul unei dimineți de sâmbătă petrecute în teatru, am stat de vorbă cu actrița Maia Morgenstern…
Cum ar arăta o zi la finalul căreia să spuneți că a fost o zi perfectă?
În primul rând, nu există zi perfectă. O zi poate fi bună sau rea numai a doua zi dimineață, când mă trezesc. Primele gânduri care-mi vin în minte îmi spun dacă a fost o zi mai bună sau mai proastă. Primele gânduri care năvălesc în mintea mea. Pe care le alung sau le accept. Asta mă determină să ajung la o concluzie. Am pornit de la premisa că nu există zi perfectă. De la tata am învățat asta. Să fac o analiză, o filtrare a ceea ce s-a întâmplat peste zi și să-mi mai și impun o anumită conduită, o anumită atitudine față de viață.
V-ar plăcea să regizați un spectacol în care să nu jucați?
Nu sunt convinsă că am viziunea câmpului pe termen lung, cu bătaie lungă. Preocuparea pentru detaliu, pentru munca artizanală la un personaj sau la o situație, asta mă preocupă și mă atrage. Și mă implic. Mă dăruiesc total acestui fel de studiu. În munca cu mine însămi, în munca cu partenerul, cu colegii de scenă.
Nu știu dacă îmi place să regizez. S-a întâmplat extrem de rar și nu neapărat pentru că aș fi jucat eu sau nu. Dar se acumulează tot felul de frustrări, atunci când am o anumită viziune, un anumit gând, într-un spectacol regizat de altcineva. Și am învățat pe parcursul anilor să navighez, să evit recifurile, să îmbin, să armonizez ceea ce simt, ceea ce cred, cum văd eu lucrurile. Cred că asta e o mare victorie. Asta mă liniștește și mă împacă într-un fel cu mine însămi. Să aliniez ceea ce gândesc cu ceea ce își dorește regizorul. Sunt situații în care pornesc la un drum pentru un spectacol, pentru un proiect cultural, complet tabula rasa, fără niciun fel de poziție. Și nici nu mi-e frică s-o spun. Pentru că, probabil, experiența își spune cuvântul. Lucrurile pe care le-am trăit, le-am experimentat, le-am probat în spectacole de teatru, în film, vrând-nevrând răsar, vin la suprafață. Fără să fiu neapărat conștientă sau fără să îmi impun sau să impun altuia lucrul acesta. E un deziderat să caut drumuri noi. M-aș lăsa surprinsă și condusă pe un drum absolut nou, într-o zonă absolut inocentă. Depinde și de spectacol, depinde de viziunea regizorală, depinde de text, de context. Și, mai ales, depinde de ceea ce primesc de la colegi, de la parteneri.
Undeva există o mai mare libertate. Indiferent de modă. Pentru că sunt mode, sunt tendințe, sunt descoperiri ce ni se par nouă abordări complet diferite.
Se poate vorbi de modă în teatru? Ce e la modă în teatru astăzi?
Undeva există o mai mare libertate. Indiferent de modă. Pentru că sunt mode, sunt tendințe, sunt descoperiri ce ni se par nouă abordări complet diferite. Aș vorbi despre Cehov. Știm cu toții, și învățăm cu toții, și ne lăsăm cu toții pătrunși, seduși de ideea că Cehov e genial. Părerea mea este că avem foarte puțină înțelegere. Cunoaștem extrem de puține lucruri din Cehov și, pe măsură ce trece timpul, se îndepărtează. Avem curiozitatea să aflăm din ce în ce mai puțin despre contextul, despre momentul istoric, social, în care au fost scrise piesele lui Cehov, la ce răspundea mesajul pieselor lui, ideologia sa, filosofia sa, estetica sa… folosind piesele lui Cehov ca un pretext – de exemplu, Petea Trofimov, din „Livada de vișini”.
Când eram studentă, foarte, foarte de demult, ni ce cerea să abordăm și să privim personajele totdeauna cu maximă sinceritate și totală dăruire, pe care noi eram gata s-o oferim. Petea Trofimov era un personaj pozitiv, înflăcărat. Mesajul pe care îl trimitea era perfect optimist și calea de urmat era cea a lui. Așa se lucra în facultate. Așa ne cereau profesorii. Apoi, imediat, regizorii cu care am lucrat. Era vectorul optimist, soluția idealistă, minunată, o rază de lumină într-o mizerie totală. Anii au trecut, după aceea personajul lui Petea Trofimov a devenit ridiculizat. Exponentul, manifestul unei societăți, al unei ideologii absolut ridiculizate, înfierate. Și atunci Petea era construit deplasat și inconștient. Un personaj negativ, comic prin lipsa sa de substanță, prin superficialitatea, prin găunoșenia discursului său. Iar au mai trecut niște ani, și Petea Trofimov a devenit din nou pozitiv, profund…
Marile bucurii ale repetițiilor au așa o sinusoidă. Sunt momente de început, când le descoperi pe toate și ai impresia că ai descoperit lumea. După care nu mai funcționează nimic. Pentru că ceea ce ai descoperit ieri devine o certitudine azi, o obișnuință. Se întâmplă să fii dezamăgit tu de tine însuți. Și ai vrea să pui codița la prună în fiecare zi. Însă nu se poate așa. Și iarăși se leagă lucrurile, și iarăși se împrăștie. Și se cern unele situații.
Cum se naște personajul?
Întâi și întâi primești o propunere de spectacol, o propunere de rol, de scenariu. Sau, pur și simplu, îți dorești, îți cade ceva. În ultima vreme, sau de foarte multă vreme, sunt personaje, sunt figuri, pe care le descoperi în literatură. În romane, în special. De aceea îmi sunt foarte dragi dramatizările. Și de aceea întâmpin și un soi de frustrare. Un spectacol de teatru, de foarte multe ori, sau un film, nu poate cuprinde toată bogăția conținută în opera literară. Cred că aici ar trebui să intervină măiestria actorului, măiestria regizorului, măiestria scenografului, dăruirea, talentul, cunoașterea, știința, tuturor celor care lucrează pentru un spectacol, pentru un proiect cultural, pentru un film. Primesc propunerea, citesc de două sute de ori textul și apoi încep să mă lupt cu personajul. Din păcate, mi se pare că în primul moment am înțeles tot. Cazurile fericite sunt când nu înțeleg nimic. Și atunci sunt de o inocență sufletească ce permite să scriu ceva nou, ceva interesant, ceva viu. Dar de suficient de multe ori am impresia că știu tot, că am înțeles tot după primele cinci lecturi. Intervine o muncă plictisitoare și de rutină, e adevărat. O muncă ce nu mi-e dragă. Și anume, cu obstinație, să continui să citesc, să mă gândesc că nu fac vreun efort. Acum mi-am propus să mă gândesc. Nu stau lucrurile așa. Gândurile năvălesc, atunci când e preocuparea reală, dăruirea reală în a face un personaj, un proiect, un spectacol. Și se așază. Iar impresiile de început sunt contrazise. Eu pe mine însămi mă contrazic. Și stau puțin altfel. Marile bucurii ale repetițiilor au așa o sinusoidă. Sunt momente de început, când le descoperi pe toate și ai impresia că ai descoperit lumea. După care nu mai funcționează nimic. Pentru că ceea ce ai descoperit ieri devine o certitudine azi, o obișnuință. Se întâmplă să fii dezamăgit tu de tine însuți. Și ai vrea să pui codița la prună în fiecare zi. Însă nu se poate așa. Și iarăși se leagă lucrurile, și iarăși se împrăștie. Și se cern unele situații.
Foarte mult primesc din dialogul cu partenerii de scenă. Aici intervine încrederea și, mai ales, atenția. Atent la ceea ce vrea celălalt. Și e un exercițiu important, greu, dar foarte benefic, care aduce rezultate minunate. Și anume, a fi onest, și atent, și deschis la ceea ce-ți propune celălalt. Năvala sentimentelor tale, dorințelor tale, n-ar trebui să covârșească, să copleșească ceea ce propune și aduce celălalt. N-ar trebui să frustreze. Am întâlnit și asta, am trecut și pe strada asta… „Da, dar eu vreau să fie așa!” Îți propune altcineva altceva. E spaima de a te pierde, de a nu mai ști cine ești. Cu grijă față de tine însuți, cu respect față de ceea ce propune celălalt. A nu impune adevărul tău. Ci a argumenta. A aduce cu mijloace scenice, evident, pentru că nu este un discurs, un dialog, e un act de creație. Și asta face frumusețea lucrurilor pe scenă.
Ce a declanșat dorința drumului către actorie?
Nu m-am jucat destul în copilărie. Dacă cineva mi-ar fi pus întrebarea asta la 18 ani, n-aș fi știut ce să răspund. Aș fi spus că soarta, arta… Cred că am fost toată viața bântuită de spaima, de dorința de a da răspunsuri corecte, de a impresiona. Probabil că, fără să am curajul să mărturisesc, n-am trăit destul. Aș mai fi trăit. Aș mai fi experimentat. Aș mai fi vrut încă o viață și încă o viață. Și încă o situație. Cred că din cauza asta.
Cred că am fost toată viața bântuită de spaima, de dorința de a da răspunsuri corecte, de a impresiona. Probabil că, fără să am curajul să mărturisesc, n-am trăit destul. Aș mai fi trăit. Aș mai fi experimentat. Aș mai fi vrut încă o viață și încă o viață. Și încă o situație. Cred că din cauza asta.
Există ceva în viață de care nu v-ați putea lipsi?
Sigur. Aerul, apa.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră „puterea”?
Am învățat că înseamnă fragilitate, vulnerabilitate. N-aș fi vrut să răspund recunoaștere, dar îmi dă puterea de a-mi asuma propriile greșeli. Sinceritatea dezarmantă este și ea o armă sănătoasă, o formă a puterii. Atunci când nu ți-e ție clar, când nu-ți sunt clare scopurile, țelurile, pentru ce te lupți, ce vrei, de fapt, dacă ești înlănțuit în sfera lui „văzând și făcând”, agresivitatea față de tine, față de alții, e o formă de non-putere, de slăbiciune, de neîncredere, de neștiință. Puterea ți-o dă cunoașterea, ți-o dă înțelegerea. Putere poate să însemne a te situa pe o poziție complet antagonică, complet în altă zonă, exact în opoziție cu ceea ce crezi tu, cu determinarea ta, cu eșafodajul tău de argumente, cu logica ta. Și atunci, cred că e o formă de putere a te situa exact în partea opusă și a încerca, deși nu totdeauna reușești. Deși ți-ar plăcea să crezi că da. Să vezi care este logica celuilalt. Și nu este vorba de un om sau de un personaj. Poate să fie o situație, poate să fie o conjunctură. Și nu totdeauna găsești puterea de a înțelege. Și atunci cred că e nevoie de putere. Să lași pur și simplu să treacă valul ăsta. Și apoi să găsești puterea să te recompui. Putere este să nu te victimizezi, să nu-ți zgândări propriile răni. Putere este să nu încerci să manipulezi prin propriile tale drame și suferințe. Putere este respectul real și sincer față de ceilalți. Față de un alt sistem de gândire. Putere este să menții, să cauți un echilibru și să-l menții pentru o lungă perioadă de timp. Putere este respectul față de sine.
Mă gândeam la mama mea și la ce-o făcea așa de puternică. Conștiența valorii sale. Asta nu însemna că nu se punea deoparte și că nu ne punea pe noi, familia, pe primul plan. Foarte adevărat. Dar avea conștiența valorii sale. Și asta îi dădea o forță de nezdruncinat.
Teatrului, în general, și spectacolului, în particular, i se cuvine să-i dai totul. Nu e cu sticlă la schimb. Nu e ca într-o negociere, ca într-un troc, ca într-o afacere. Eu îți dau și tu îmi dai. Și cât dai atâta-ți iau. Și iau și dobândă, și fac și-o investiție. E ca în iubire, cred eu. Fericit și puternic ești atunci când iubești, fără să aștepți nimic în schimb. Ce să aștepți? Cam cât? Cu cât? Care e măsura a ceea ce dai, atunci când iubești?
Teatrul dă și ia deopotrivă. Cum vă remontați atunci când teatrul ia? Cum vă întoarceți la el?
Teatrului, în general, și spectacolului, în particular, i se cuvine să-i dai totul. Nu e cu sticlă la schimb. Nu e ca într-o negociere, ca într-un troc, ca într-o afacere. Eu îți dau și tu îmi dai. Și cât dai atâta-ți iau. Și iau și dobândă, și fac și-o investiție. E ca în iubire, cred eu. Fericit și puternic ești atunci când iubești, fără să aștepți nimic în schimb. Ce să aștepți? Cam cât? Cu cât? Care e măsura a ceea ce dai, atunci când iubești? Și ai nevoie tu să dai. Și spui mulțumesc atunci când primește cineva ceea ce dăruiești.
Există un rol pe care vi l-ați dorit dar nu l-ați jucat?
Ines de Castro, din piesa cu același nume, a lui Alejandro Casona.
Care este rolul actorului în societatea de astăzi?
Actorul, actul teatral, spectacolul este oglinda. Dacă nu vă place ceea ce vedeți la teatru, aceasta este reflexia a ceea ce sunteți. Să nu spargeți oglinda! Cioburile taie!
Print