Nimic mai relevant pentru personalitatea cântăreţei care, cum spunea Tudor Arghezi, a creat folclorul românesc din nou decât două fragmente din propriul testament, dictat pe patul de suferinţă în 3 iunie 1963, cu câteva zile înainte de moarte. De fapt, două dorinţe personale care să definitiveze portretul artistei în eternitate: „Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratement şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. (…) Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântană şi, în loc de acele parastase pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist”.
De atunci, vocea Mariei Tănase a rămas în case de ţărani şi în saloane de intelectuali cosmopoliţi. În posteritate, imaginea artistei s-a hiperbolizat, transformându-se într-o emblemă a modului autentic în care se poate face artă populară. Maria Tănase, personalitate asupra căreia s-au aplecat mai mulţi biografi şi muzicologi, a rămas în istorie ca stăpână a pasiunilor omeneşti, tema eternă a folclorului. Transferul de personalitate de la cântec la cântăreţ şi invers i-a lăsat culturii române o expresie profund individualizată a muzicii din comunitatea rurală.
După 1963, anul morţii artistei, a apărut la Paris, mult mai târziu decât fusese iniţial programat, un disc cu variantele în franceză ale unor cântece populare româneşti, printre care „Cine iubeşte şi lasă” sau „Uhăi, bade”, imprimate pe un vinil EP. Discul a primit direct „Grand Prix du Monde”, una dintre cele mai înalte distincţii acordate de Franţa.
„Există un cântec al Mariei Tănase, personal, dincolo de cântecul popular propriu-zis”, spunea etnomuzicologul Mihai Pop, fost director al Institutului de Folclor. Formarea acestei personalităţi inconfundabile, care a refuzat citirea liniară a partiturii şi imitarea vocilor anonime, propunând în schimb o interpretare care să nu semene cu alta, a început de la primele probe date cu folcloristul Harry Brauner, până la concertele de pomină din restaurantele bucureştene şi la apariţiile strălucitoare care au reprezentat România la Paris şi la New York. Consacrarea şi celebritatea n-au venit devreme, dar nici nu s-au lăsat aşteptate. Până să câştige admiraţia unui George Enescu, de exemplu, Maria Tănase s-a lăsat descoperită de un grup de tineri intelectuali, printre care ziaristul Sandu Eliad şi etnomuzicologul Harry Brauner (fratele celebrului pictor avangardist Victor Brauner), care a avut răbdarea să asculte o fată fâstâcită şi emotivă: „Cânta o melopee tristă, nostalgică, foarte greu de executat datorită ornamentaţiei bogate şi pronunţatelor glissando-uri. Am rugat-o să mi-l repete, o dată, încă o dată, până când, învingându-şi de tot sfiala, fetiţa din Livada de duzi s-a simţit ca la ea acasă, acolo, pe vremuri, printre ai ei”.
După debutul din 1934, la teatrul de revistă al lui Constantin Tănase, anul 1938, când a făcut primele înregistrări pentru Societatea Română de Radio, a fost hotărâtor pentru cariera Mariei Tănase. Doi ani mai târziu, regimul legionar i-a ordonat Radioului să distrugă discurile cântăreţei şi matriţele, pe motiv ca distorsionau folclorul autentic, iar Mariei Tănase i s-a interzis să cânte, interdicţie care a durat câteva luni, artista revenind pe scenă, brusc, după un turneu în Turcia, când preşedintele turc îi oferise cetăţenia de onoare, un post de cercetător la Institutul Etnografic din Istanbul şi o vilă într-o insulă, dacă acceptă să cânte muzică turcească. N-a acceptat. De adăugat că ostilitatea regimului la putere se ivise, de fapt, din cauza prieteniei Mariei Tănase cu intelectuali evrei, unul dintre ei chiar Harry Brauner, care a povestit în „Să auzi iarba cum creşte”: „În 1939, sub dictatura fascistă, când numele meu nu avea voie să fie pomenit în presă, Maria, întrebată într-un interviu de Gaby Michailescu cine i-a călăuzit primii paşi şi cuvântul decisiv al cui a fost la începutul carierei sale, cu un curaj neobişnuit, răspunde: «Esenţiale au fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry»”. Au fost şi anii în care Nicolae Iorga i-a dat numele sub care a reţinut-o memoria colectivă: „Pasărea măiastră”, precum şi anii în care a început să se aproprie de cuplet, să cânte cu taraful şi să fie admirată de Ionel Perlea, Mihail Jora, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu.
Repertoriul, de o reală diversitate, s-a îmbogăţit mereu, cu cântece aduse de culegători sau culese de ea însăşi. În el coabitau cântece populare din Maramureş, Bucovina sau Făgăraş, piese folclorice prelucrate, romanţe, muzică de petrecere, cuplete de revistă şi variaţiuni pe teme folclorice. O voce temperamentală şi intensă, aptă de varii modulaţii, tânguitoare şi jucăuşă, le-a nemurit pe multe dintre ele: „Cine iubeşte şi lasă (din originalul „Târâişul şarpelui”), „Maria neichii, Marie”, „Un ţigan avea o casă”, „M-am jurat de mii de ori”, „Când o fi la moartea mea”, „Mi-am pus busuioc în păr”, „Bun îi vinul ghiurghiuliu”.
Maria Tanase era o perfecţionistă. Lucra mult la o piese şi în timpul înregistrărilor îşi chinuia colegii, muzicieni sau sunetişti. La spectacole electriza publicul, iar pentru colegi şi mai tineri aspiranţi era „o divinitate a muzicii”.
În 1939, a reprezentat România la Expozitia Internaţională de la New York, împreună cu taraful lui Grigoraş Dinicu, şi a fost admirată de muzicieni ca George Enescu şi Jascha Heifetz.
După 1940 a început să primească roluri în spectacole de teatru şi de operetă, a cântat împreună cu Ion Dacian, a jucat alături de Ion Manolescu, profesorul ei de artă dramatică, în „Cadavrul viu” al lui Tolstoi. A jucat în mai multe spectacole după piesle lui Nicolae Kiriţescu şi a fost distribuită chiar de Liviu Ciulei în „Opera de trei parale”, de Brecht. A fost recompensată cu Premiul de Stat şi cu titlul de „artistă emerită”.
Vocea ei se aude şi azi la petreceri citadine şi în cerdacele, multe acum kitsch, caselor ţărăneşti. Chipul ei dramatic, şi teatral, şi cinematografic, e cunoscut din câteva fotografii. Capricioasă şi patetică, dar simplă şi mai generoasă decât generoşii, cum povestesc toţi cei care i-au fost aproape, Maria Tănase, iubitoare de port popular, posesoare a unui cufăr fermecat, plin ochi cu costume tărăneşti, dar şi cu rochii de seară, a umplut curţile şi inimile ţăranilor, precum şi saloanele şi inimile high-life-ului. A vorbit ambele limbi cu o versatilitate ieşită din comun. În afară de rolul jucat de şarmul personal, de care era perfect conştientă, puterea de a stăpâni aceste două lumi i-a venit din cunoaşterea aprofundată a muzicii populare şi a muzicii culte deopotrivă.
Mai mare decât deschiderea ei faţă de muzica ce nu aparţinea universului tradiţional românesc, deschidere manifestată, de exemplu, prin acceptarea experimentului (muzica populară cu acompaniament de jazz, care a dus treptat la subgenul azi numit etnojazz), a fost dragostea pentru cântecul popular. I-a pus în valoarea autenticitatea, l-a scos dintr-un ancestral anonimat, dându-i o amprentă inconfundabilă. Astfel şi-a câştigat vocea Mariei Tănase locul în patrimoniul cultural al ţării ei şi a rămas la fel de intensă în memoria colectivă.
Print