(Interviu publicat pe 4 noiembrie 2014)
Este actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi conferenţiar universitar doctor abilitat la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj. Absolvent al Institutului de Teatru „Szentgyörgyi István”, promoţia 1988, la clasa profesorului Lohinszky Lóránd, cariera sa cuprinde peste 60 de roluri în teatru, film, televiziune şi radio, colaborări cu regizori precum Tompa Gábor, Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Mihai Măniuţiu, Eli Malka, Bocsárdi László, și peste 20 de spectacole regizate. Miklós Bács este autor al studiilor „Mască şi Rol” și „Marele Mascat” și „Propedeutica limbajului nonverbal în arta actorului”. Este unul dintre cei mai importanți și mai iubiți profesori de actorie din România. Despre teatru, despre ce înseamnă a preda, despre începuturi și despre renunțări, am stat de vorbă cu Miklós Bács, într-o seară la București, în timpul Festivalului Național de Teatru.
Suntem în Festivalul Național de Teatru. Se discută mult în ultimii ani despre ce și cum ar trebui să fie un Festival Național de Teatru. Care este opinia dumneavoastră?
Cred că ar trebui să fie o radiografie a unei stagiuni. Și că, în primul rând, trebuie stabilit targetul pentru ce vrem să facem acest festival național. Dar e greu de definit ce-ar trebui să fie. Vor fi atâtea opinii câți oameni de specialitate sunt… Fiecare l-ar organiza în felul lui, așa că, poate, pe undeva, e bine de acceptat acest subiectivism, care câteodată știu că este periculos, pentru că ascunde capcane. Eu, personal, aș alege ce e cel mai bun într-o stagiune. Alții spun că e foarte bine să vezi și ce este rău, adică să vezi starea actuală reală, pentru că trebuie să știi unde te afli. Și, pe undeva, sunt de acord. Spectacolele foarte bune sunt spectacole de vitrină. Eu fac adesea greșeala asta și în pedagogie – dacă e o greșeală – și spun că despre lucrurile bune nu trebuie vorbit. Lucrurile bune nu au nevoie nici de sprijin, nici de apărare, nici să dovedească nimic, sunt ele însele valori incontestabile. Asta am învățat-o de la unul din marii episcopi catolici ai Transilvaniei, Márton Áron, care a avut o charismă specială în Ardeal, mai ales pentru comunitatea maghiară. În momentele cele mai grele, când istoria se așeza cumva, el a fost cel care a reușit să țină echilibrul atunci când au existat pornirile firesc naționaliste de ambele părți, spunându-le enoriașilor că istoria are un curs al ei și când ajungi într-o poziție de minoritate ai o singură cale de salvare, care nu este prin luptă, ci prin valoare… Asta înseamnă că nu poți să fii un medic oarecare, ci trebuie să fii cel mai bun medic, nu poți să fii un profesor oarecare, trebuie să fii cel mai bun, iar în momentul în care ești cel mai bun nimeni nu te mai poate pune sub semnul întrebării și, în acest fel, nici existența ta, ca minoritate, nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. Mi se pare o idee superbă, căci realmente despre asta este vorba. Valoarea nu are nevoie de apărare, în schimb ceea ce trebuie discutat sunt întotdeauna problemele. Și atunci, un festival în care să văd o radiografie reală, cu părțile foarte slabe, pe mine m-ar interesa. Dar asta din punctul de vedere al specialistului, pentru că publicul larg n-are nevoie de rateuri. Pentru noi însă, e important să avem tăria să recunoaștem când sunt stagiuni catastrofale, pentru care de multe ori nu răspunde nimeni. Se scapă foarte ușor… Ceea ce e distructiv, și uman, și financiar, și față de public, și față de trupă. Noi suntem obișnuiți să spunem că nu suntem chirurgi și nu moare nimeni sub mâna noastră. Ceea ce nu e chiar adevărat, pentru că poți să-ți omori publicul pas cu pas, să-l aduci la un nivel de cultură din care să nu-l mai poți recupera. În profesia noastră asta trebuie discutat. Dar pentru un Festival Național, dacă ar fi să aleg eu, da, cred că aș alege ce e mai bun.
Noi suntem obișnuiți să spunem că nu suntem chirurgi și nu moare nimeni sub mâna noastră. Ceea ce nu e chiar adevărat, pentru că poți să-ți omori publicul pas cu pas, să-l aduci la un nivel de cultură din care să nu-l mai poți recupera. În profesia noastră asta trebuie discutat.
Vorbeați de subiectivitate… Ce înseamnă valoare? Ce înseamnă spectacol bun?
Gustul în sine e ceva individual, dar, pe de altă parte, există un nivel de profesionalism sub care nu poți coborî. Pot să recunosc un lucru bine făcut, profesionist, chiar dacă poate nu e pe gustul meu sau direcția respectivă nu mă interesează. E foarte dificil să definești valoarea. Întotdeauna am spus că, dacă meseria asta e specifică prin ceva, atunci e vorba de acțiune – și nu mă refer la acțiunea fizică, externă. Cred că secretul este acțiunea umană pe care o săvârșește un om în fața altui om. Vorbim de o mișcare, de o viață, iar acest lucru fiind ceva nedefinibil, care există numai în secunda în care se naște, automat are un reverb în cei care privesc. Ăsta poate fi un lucru comun valorii. De multe ori publicul nu înțelege rațional anumite lucruri, dar există un nivel la care reacționează indiferent de nivelul de cultură. Mi-aduc aminte de „Trilogia antică” a lui Andrei Șerban… Ieșeai de acolo cu totul altfel. A fost unul dintre spectacolele care m-au marcat pentru întreaga carieră. E vorba de acele spectacole la care reacționezi la un alt nivel decât cel intelectual.
Vă amintiți cum a fost momentul în care ați simțit că trebuie să faceți teatru?
Sunt așa de tulburi astfel de momente… Cred că se schimbă cu vârsta. Primul instinct de a face teatru îl are toată lumea. E stupefiant să vezi tinerii care vin la admitere, la 18 ani, și simți că săracii habar n-au la ce se înhamă, că văd doar un fel de glamour din afară. Nici eu n-am știut la ce mă înham. Poate știam ceva mai mult despre artă, pentru că provin dintr-o familie de muzicieni și știam că nu e o viață ușoară. Nu cred că a fost un moment în care mi-am zis clar că asta vreau să fac. Am început să fac figurație la Teatrul de Comedie, tatăl meu nu știa, dar până la urmă s-a aflat. Și atunci părinții mei au zis că trebuie să întrebăm un specialsit dacă pot să fac asta. Aveam 16 ani și nu voiam să fac teatru decât în limba maghiară, simțeam o chemare să slujesc minoritatea și limba… Târgu Mureș rămânea singura opțiune, pentru că numai acolo exista clasă în limba maghiară. Și așa m-au trimis la Harag (György), cu care ai mei erau prieteni și care era un om deschis și corect, iar tata a avut mare încredere că va spune adevărul… Și acum țin minte cum am plecat în clasa a zecea la Cluj cu un monolog dintr-o piesă pe care Harag o montase și care mie-mi plăcea foarte tare. Numai că era monologul unui om în vârstă, care-și plângea moartea copiilor… Și am ajuns la Cluj! Și acum îl văd pe Harag cum stătea în cabina de la balerini, sub costume, și mi-a zis: „Hai să te aud…” M-a ascultat și pe urmă a stat de vorbă cu tata și i-a zis: „Dacă vrea, lasă-l, că are toate calitățile…”. Așa am avut acceptul. Pe urmă a venit admiterea, am reușit și am avut șansa să fiu în clasa lui Lohinszky Loránd…. care m-a marcat și ca om, și ca artist. Acum, uitându-mă înapoi, mi se pare un lucru firesc, dar nu mi-am imaginat nici pe departe cât de greu e drumul. De fapt, foarte puțini realizează cât e de greu, de asta și spune Zeami că meseria noastră se vede de-abia după 40 de ani, pentru că în primii ani există acea energie vitală, care încetul cu încetul se evaporă. Suprafața se evaporă și rămâne – dacă rămâne – adevărata esență care te face să reziști. De multe ori spun că simplul fapt de a rămâne în această meserie toată viața este o mare reușită, indiferent la ce nivel.
Se schimbă motivația interioară?
Cred că se schimbă. Primul e un motiv egoist, narcisist, e impulsul tânărului care se simte în centrul atenției. Apoi, când începi să faci meseria, îți dai seama că există o frumusețe în ea însăși. O frumusețe a unei căutări, care are greutățile ei și pe care nicio altă formă de existență nu ți-ar permite-o. Și atunci începi să te îndrăgostești, dacă ești profesionist, de această latură și de această motivație, care iar se schimbă… Sunt etape în viața unui actor în care singurul lucru catastrofal este să nu poată răspunde la întrebarea: „De ce fac acum meseria asta?” Și asta trebuie să și-o pună toată viața, tocmai, pentru că se schimbă în permanență. Trebuie să existe o motivație care, chiar dacă n-o poți formula în cuvinte, ea să te împingă mai departe. Și sunt momente când această motivație dispare. Sunt mulți mari actori, regizori, care la un moment dat realizează că există ceva mai mult decât spectacolul, tocmai această căutare. Nu sunt convins că sunt fericiți… Dar e foarte important să fii sincer cu tine însuți și să recunoști dacă motivația a dispărut.
Sunt etape în viața unui actor în care singurul lucru catastrofal este să nu poată răspunde la întrebarea: „De ce fac acum meseria asta?” Și asta trebuie să și-o pună toată viața, tocmai, pentru că se schimbă în permanență. Trebuie să existe o motivație care, chiar dacă n-o poți formula în cuvinte, ea să te împingă mai departe.
Vă tentează renunțarea?
Da… Nu sunt încă la momentul la care să renunț cu toată inima, dar, pe de altă parte, cel puțin în ultimii doi ani, viața mă cam poartă în direcția aia, adică joc puțin…
E o alegere?
Nu sută la sută. Dar lucrurile sunt atât de fragile… Am citit acum pe nerăsuflate volumul lui George Banu, „Monologurile neîmplinirii”, e o temă care mă interesează. Vorbește despre cele trei ipostaze ale lui în care n-a reușit. Și pare o trăire foarte adâncă, a unui om care a trecut prin multe lucruri și care are curajul să se uite în oglindă și găsește o motivație foarte serioasă de a continua, tocmai datorită acestor eșecuri, pe care reușește să le transforme într-o victorie. M-a interesat foarte tare subiectul pentru că realmente și eu sunt într-o perioadă în care găsesc din ce în ce mai puțin motivația nu doar ca actor, ci și ca pedagog, să merg mai departe.
Care e totuși motivația pentru care faceți acum teatru?
Ca actor, fac foarte puțin în ultimul timp, am jucat doar într-un spectacol în stagiunea trecută, deci foarte puțin față de când eram mai tânăr. Ca pedagog, recunosc că mă motivează foarte mult rezultatele generațiilor anterioare. Dar nu e meritul meu, iar asta e și o falsă problemă, și o capcană imensă, de care mi-e groaznic de frică și care deja se arată…
Eu le spun studenților că nu institui o valoare când fac admiterea. Că nu sunt în măsură să spun dacă unul e mai talentat decât celălalt. Dar sunt în măsură să spun dacă eu pot să întind o mână de ajutor sau nu unui om. Asta o simt. Au fost multe situații în care am recunoscut valoarea unui student căruia a trebuit să-i spun: „Nu pot să te ajut. N-am ce să-ți dăruiesc și atunci ar fi o păcăleală…”
Neoficial, sunteți considerat cel mai bun profesor de actorie din România…
Asta e o capcană groaznică… Imaginați-vă tânărul care vine la tine cu această așteptare uriașă, cu această presiune imensă, cumplită. Oricum, totdeauna am avut impresia că e un sacrilegiu să predai și să-ți asumi răspunderea unui copil de 18 ani. Pentru mine, o admitere e un calvar, sunt momentele cele mai groaznice, căci că sistemul de admitere e cumplit – e cumplit ca în zece minute să-ți dai cu părerea despre viața unui tânăr. E cumplit să știi că ai în mână visele și destinul unui om. Meseria asta, ca și actoria, poți s-o faci ca și cum ai fi un administrator. Sunt pline facultățile de administratori, ca și teatrele, dar eu nu sunt așa și nu o pot face așa. Eu niciodată nu m-am simțit profesor. În urechea mea, cuvântul „profesor nu sună a nimic”. Sună „coleg mai în vârstă, coleg de teatru”, sună că avem aceeași pasiune pentru ceva, aceeași curiozitate, dar profesor nu m-am simțit niciodată. Și tocmai această ușurință de a comunica și de a construi împreună are de suferit odată cu ridicarea în rang sau cu renumele pe care-l câștigi. E o capcană. Eu, personal, n-o resimt ca pe o mare reușită. Dar ceea ce văd la foștii mei studenți îmi dă speranța că, totuși, n-am făcut prea multe greșeli și că poate merită să merg mai departe. Știu însă că e rezultatul lor și că, pe unde,,a e o auto-minciună. Până la urmă, depinde de talentul acelui copil, nu de harul tău pedagogic. Harul tău pedagogic este că nu l-ai stricat, ceea ce deja este un mare atu în meseria asta, pentru că lucrezi cu suflete și poți să nenorocești oameni pe viață. Eu le spun studenților că nu institui o valoare când fac admiterea. Că nu sunt în măsură să spun dacă unul e mai talentat decât celălalt. Dar sunt în măsură să spun dacă eu pot să întind o mână de ajutor sau nu unui om. Asta o simt. Au fost multe situații în care am recunoscut valoarea unui student căruia a trebuit să-i spun: „Nu pot să te ajut. N-am ce să-ți dăruiesc și atunci ar fi o păcăleală…”
Ce căutați la un tânăr care vine să dea admitere?
În primul rând, niște aptitudini elementare, fără de care nu se poate discuta în meseria asta, un simț ritmic – lipsa simțului ritmic este catastrofală, fără ea aproape că nu ai ce să faci. Defectele foarte mari fizice sau verbale nu pot fi trecute cu vederea și, în afară de asta, mă interesează curiozitatea înnăscută a acelui tânăr, dacă are acel soi de a se mira la tot ce se întâmplă în jur. Și mai caut o motivație pe care uneori o simt mai adâncă și simt că pot să-l motivez pe parcursul celor trei ani și să-l fac aproape fanatic. Și încă ceva… Un mare regizor spunea că în ziua de azi nu ducem lipsă de talente, în schimb personalități sunt foarte puține. Am reușit cumva să castrăm oamenii și sufletește, și uman. Pe de altă parte, personalitatea la noi, în teatru și în actorie, de fapt e un dezastru. Fiind o meserie de echipă, ca profesor, ești pus de multe ori în fața unei mari dileme. Ce faci? Razi personalitatea de dragul echipei sau o hrănești? Dar sunt convins că trebuie să hrănești un compromis. Personalitatea e singurul lucru care ne lipsește! Dacă oriunde altundeva o personalitate se poate afirma, aici e legată de o grupă, de niște colegi, și asta e marea greutate. Ca acel grup să recunoască și să accepte diferența de valoare. Zilele astea mă gândeam că așa e și în politică. Ne mirăm că avem conducători groaznici, dar niciodată nu dăm vina pe noi, ci pe conducători. Numai că ei sunt scoși cumva din noi, din popor. Dacă marea majoritate este la nivelul la care este, atunci aveam de-a face cu un cerc vicios, care întotdeauna va da conducător un om pe care-l merită și care va reprezenta această majoritate. Și mă gândeam oare unde s-ar putea rupe acest cerc vicios?Cred că există un punct. Acela în care, chiar dacă instinctual îl urăsc pe celălalt, pentru că e mai deștept sau mai valoros decât mine, am atâta rațiune, încât, spre binele meu, să zic: „Acesta e omul care trebuie să mă reprezinte”.
Și e valabil și în actorie?
Exact. Trebuie să acceptăm că noi, marea majoritate a actorilor, suntem mediocri. Artele nu sunt făcute din vârfuri. Vârfurile, și în muzică, și în pictură, sunt foarte puține. Mozart nu se naște din an în an… Și, față de vârfurile mari, majoritatea suntem niște artiști mediocri – și nu folosesc acest cuvânt peiorativ. În artă orgoliul este mult mai mare, din cauza sensibilității uriașe care există. Aceste orgolii sunt născute dintr-o lipsă de dragoste acută pe care o resimte un artist. El are nevoie să fie mângâiat pe cap de 50 de ori mai mult decât un om normal. Și e firesc, pentru că, lucrând cu sufletul lui, totdeauna trebuie să primească un feedback de dragoste, motiv pentru care egocentrismul și narcisismul înfloresc și de-aia îi va fi mai greu să înțeleagă că, spre binele lucrării, trebuie să-l accepte pe cel care este deasupra lui. E vorba de un fel de generozitate rațională. Când aud de marea dragoste din breaslă pe care cumva și eu o practic… știu că nu e reală. N-are cum să fie. Nu trebuie să ne iubim între noi. Dar deasupra trebuie să existe acel ceva pe care orice actor îl pune deasupra ființei sale, dacă este cu adevărat un actor: scena și spectacolul. Ăsta e punctul pentru care cu toții trebuie să fim în stare să renunțăm la orgolii…
Artele nu sunt făcute din vârfuri. Vârfurile, și în muzică, și în pictură, sunt foarte puține. Mozart nu se naște din an în an… Și, față de vârfurile mari, majoritatea suntem niște artiști mediocri – și nu folosesc acest cuvânt peiorativ. În artă orgoliul este mult mai mare, din cauza sensibilității uriașe care există. Aceste orgolii sunt născute dintr-o lipsă de dragoste acută pe care o resimte un artist. El are nevoie să fie mângâiat pe cap de 50 de ori mai mult decât un om normal.
Energia consumată în pedagogie v-a furat ceva din energia pentru scenă?
Nu cred că energia, ba chiar am senzația că funcționam mai bine ca pedagog când aveam mai multă treabă la teatru. Dar e adevărat că trebuie să fii foarte priceput să le ții în echilibru pe amândouă. Undeva, cumva, una va plăti pentru cealaltă. Simți că la un moment dat trebuie să faci unele alegeri.
Acum sunteți în punctul în care vreți să fiți?
Nu, dar astea sunt depresiile mele zilnice… Însă nu prea-mi planific viitorul. Prefer să gândesc de pe un moment pe altul. Eu nu știu ce-am să fac în următoarea secundă, darămite peste cinci ani… Nu știu cum am ajuns până aici. Cred, însă, că cel mai important e ca la sfârșit cantitatea de păreri de rău să fie cât mai mică.
Vă temeți că se termină talentul?
Szilágyi Domokos, un poet maghiar, foarte bun prieten cu Nichita Stănescu și cu tatăl meu, avea această teamă uriașă. Nichita spunea: „Eu mă înțeleg foarte bine cu Szilágyi, pentru că eu tac în românește, el tace în ungurește și bem la vodkă rusească…” Szilágyi era prieten cu părinții mei și venea deseori la noi, iar pentru mine, copil, era un mister cum putea să stea cu taică-meu ore întregi fără să scoată un cuvânt. Era un om foarte ciudat. Și avea această panică zilnică. Că se termină… Și se apuca în fiecare dimineață să scrie cu spaima că talentul, ca un izvor, poate seca. Dar pentru asta trebuie să fii sigur că ai acel talent, că ai acel izvor. Iar oamenii foarte hăruiți sunt conștienți de asta. Noi, ăștia mediocri, avem îndoieli serioase.
Cred că talentul este o capacitate de a percepe niște lucruri pe care foarte mulți nu reușesc să le perceapă și de a putea să le transmiți într-o anumită formă, fără a le altera esența.
Aveți îndoieli în ceea ce privește propriul talent?
Absolut!
Dar ce înseamnă talent?
Partea științifică ușurează treaba și zice că e un cumul de aptitudini. Dar nu e chiar așa. Cred că talentul este o capacitate de a percepe niște lucruri pe care foarte mulți nu reușesc să le perceapă și de a putea să le transmiți într-o anumită formă, fără a le altera esența. Cred că e vorba de o capacitate de a sesiza acea „altă lume” și de a putea să devii un fel de actor invizibil, cum spune Yoshi Oida, un actor transparent, care să poată transmite aceste impulsuri, să le poată da formă fără să le altereze.
Vorbeați mai devreme despre tăcere. Cât de importantă e tăcerea pe scenă?
Nu numai pe scenă este importantă. Anatoli Vasiliev spunea că adevărata acțiune, ustensila primordială a actorului și a existenței sale, această viață, această mișcare, nu se poate naște decât în liniște. Ăsta e și motivul pentru care noi de obicei nu tăcem. Este înfricoșător, dar oamenii de obicei nu tac. Dacă tac mai multe două-trei minute înseamnă că sunt într-un cotext foarte special, ieșit din comun, pentru că altfel, instinctiv, cineva va începe să vorbească. Ne e frică de tăcere, pentru că în tăcere, această adevărată acțiune născându-se, undeva te vezi pe tine. Vorbitul continuu e un mod de a te apăra de revelația care este tăcerea. Cred că este unul dintre cele mai importante momente, nu numai pe scenă, ci și în viață. Tăcerea este un fel de catedrală a sufletului, ceva unde lucrurile încep realmente să acționeze și tu observi nașterea acestei acțiuni. De obicei acelea sunt și momentele în care actorul este cel mai lipsit de apărare. Nu în cuvinte, ci în tăcerile lui se vede dacă el e apt pentru scenă sau nu.
Ne e frică de tăcere, pentru că în tăcere, această adevărată acțiune născându-se, undeva te vezi pe tine. Vorbitul continuu e un mod de a te apăra de revelația care este tăcerea. Cred că este unul dintre cele mai importante momente, nu numai pe scenă, ci și în viață. Tăcerea este un fel de catedrală a sufletului, ceva unde lucrurile încep realmente să acționeze și tu observi nașterea acestei acțiuni.
Există o carte care v-a marcat?
Da! „Jocul cu mărgele de sticlă” a lui Herman Hesse. Am primit-o în studenție de la profesorul de filosofie. Când am greutăți și nu mă mai regăsesc o recitesc. Cred că am recitit-o de 50-60 de ori. Îmi place fiecare cuvânt.
Și unde vă întâlniți cu Magister Ludi?
Nu în el mă regăsesc, ci mai mult în Magister Musicae, care e tatăl meu, deci pe undeva probabil că e o legătură cu el. Dar toată această idee a unei Castilii din viitor mi se pare senzațională, un loc care poate fi distrus de lumea din jur… Întrebarea dacă e bine-venit sau dacă acest joc al ideilor e viabil, dacă prea multă știință nu te duce la concluzia că sărăcești din ce în ce mai mult, mi se pare fascinată. Eu mereu găsesc acolo un alt răspuns, ca un punct fix la care totdeauna mă întorc.
A fost vreun moment când ați vrut să renunțați?
Au fost multe. Unul puternic a fost în facultate, prin anul II. M-am certat foarte rău cu asistentul meu de atunci pentru un lucru banal. Mi-a cerut să dansez breakdance, eu nefiind foarte bun la dans. Și i-am spus că nu pot atunci, pe loc. Că mă duc să învăț și a doua zi am să fac. Și a început o mare ceartă, pe ideea că nu există „nu se poate” în actorie. Asta venea după multe căutări și întrebări, dacă merită sau fac meseria asta sau nu și, atunci, pe loc, am hotărât că părăsesc școala. Eu, care nu am lipsit niciodată în viața mea de la școală, atunci am absentat două zile. Timp în care mi-am făcut bagajele, mi-am anunțat părinții și mi-am luat bilet de tren. Profesorul meu de filosofie, care și-a dat seama că ceva s-a întâmplat, m-a căutat, m-a găsit și i-am spus că eu m-am hotărât să plec. A fost foarte abil și mi-a zis: „Ok, e alegerea ta, dar am o rugăminte, vii și vorbești cu domnul rector cinci minute”. Era singurul lucru pe care n-aș fi putut să-l fac, nu puteam să dau ochii cu el. Și m-a dus la rector, care m-a primit, și poate aia a fost cea mai puternică lecție din viața mea. A închis ușa și mi-a zis: „Cum îți permiți să faci asta cu ceea ce ți-a dat Dumnezeu. Știi cât de singur sunt eu? Nu am pe absolut nimeni pe lumea asta. Știi cât a trebuit să înghit ca să ajung acum să stau în acest fotoliu de rector și să-ți fiu ție exemplu? Și o dată n-am dezertat. Și tu cum îți permiți să faci asta?” Eu am început să bocesc, l-am văzut și pe el că în colțul ochiului lăcrimează. Știam că-i sunt drag. Și m-am întors, mi-am desfăcut bagajele și cred că a fost ultima oară când în viața mea i-am spus unui regizor sau unui profesor „Nu pot” sau „Nu vreau să fac asta”. Întotdeauna am încercat… Mai prost, rupându-mi gâtul, mâna, dar am încercat!
Așadar, există „nu se poate” în actorie?
Sigur că există. 99 la sută e muncă, 1 la sută e talent, cum spune Enescu și are perfectă dreptate. Dar acel 1 la sută niciodată n-ai să poți să-l faci. Ăla e singurul „nu se poate”. Aia nu mai depinde de tine. Deci există „nu se poate”, dar numai la acel nivel, iar până acolo trebuie să ajungi. Și până acolo e greu drumul.
Care e greul cel mai mare?
Tu însuți. Condițiile sociale pentru un artist nu contează cu adevărat. La un artist marea problemă este această continuă obligativitate de devenire. Ca actor, nu ești „terminat” niciodată și nu poți să fii închis, ești într-o continuă mișcare. Poate că această nesiguranță și imperfecțiune, inerentă acestei meserii, sunt cel mai greu de acceptat. Esența în actorie este „de-formarea”. Ceea ce faci cu un student este să-l de-formezi ca să-l lași ne-format. Un actor format este o catastrofă. Să-l formezi înseamnă să-l închizi și Doamne ferește de așa ceva, chiar dacă e vorba de perfecțiune! Marea lui greutate este că trebuie să rămână o viață întreagă de-format. Să accepte această necunoștință, acest haos de dinainte de creație. Creația se bazează pe acest necunoscut și pe această frică de necunoscut, iar lipsă de formă e cea care îngrozește. Personalitatea e un lucru îngrozitor de mobil. Și trebuie să accepți că n-ai de unde să știi ce o să se întâmple în secunda următoare. La un actor, asta e esențial. Să poți să accepți că nu știi nimic, niciodată, la nicio vârstă. Și e teribil de greu de acceptat. Omul tinde spre a avea siguranțe, spre a se sprijini pe puncte fixe. Or, el n-are dreptul să aibă așa ceva.
Sigur că există „nu se poate” în actorie. 99 la sută e muncă, 1 la sută e talent, cum spune Enescu și are perfectă dreptate. Dar acel 1 la sută niciodată n-ai să poți să-l faci. Ăla e singurul „nu se poate”. Aia nu mai depinde de tine. Deci există „nu se poate”, dar numai la acel nivel, iar până acolo trebuie să ajungi. Și până acolo e greu drumul.
De ce vă e cel mai frică?
Cred că cel mai teamă mi-ar fi să fi trecut viața fără rost. În poveștile hasidice sunt cei 43 de înțelepți care trebuie să existe în lume pentru ca lumea să funcționeze. Totdeauna sunt 43 și nu sunt conștienți de faptul că fac parte dintre cei 43. Conștient sau nu, vreau să-mi împlinesc rostul. Frica mea este numai să nu treacă acest timp pe care-l ai pe pământ fără să fi făcut o parte din ce ar fi trebuit.
Foto Facebook Miklós Bács
Print