Am văzut „Cel mai frumos roman din lume” într-una dintre cele mai friguroase seri din iarna asta. Ger înțepător, iar în teatrul din clădirea veche aflată pe str. Ilfov nr. 1, în spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, nu era cu mult mai cald decât afară, deși gazdele și-au așteptat publicul cu ceai fierbinte și au încercat să încălzească sala cu radiatoare. Și totuși, era arhiplin. În „cel mai frumos teatru din București” n-aveai loc s-arunci un ac. Cu haine groase și cu căciula pe cap, publicul a stat mai bine de o oră și jumătate nemișcat și a asistat la scrierea „celui mai frumos roman din lume”… Un moment de solidaritate simplă și firească, plăcerea pură de a fi la teatru, plăcerea pură de a juca teatru, departe de confortul scaunelor de pluș roșu și de marile săli încălzite, la UNTEATRU descopăr – a câta oară?! – teatrul care e mult mai mult decât divertisment, teatrul de artă, teatrul acela care e căutare autentică.
Textul ales de regizoarea Alexandra Penciuc (care a lucrat până acum mai ales împreună cu Mariana Cămărășan) pare destul de riscant pentru un spațiu precum cel de la UNTEATRU. „Cel mai frumos roman din lume” („Le Ventriloque”) de Larry Tremblay aduce o poveste complicată, cu straturi de realități suprapuse, cu planuri ficționale paralele, cu multe rătăciri în metaliteratură, cu o construcție de Matrioșka, în care fiecare poveste este înghițită de o altă poveste și toate sunt scrise de un stilou Parker, primit cadou de o fetiță la aniversarea de 16 ani… Două personaje născocesc tot acest univers nesfârșit de relații care se scriu și se trăiesc aproape în timp real: Dr. Limestone și Gaby. Alexandra Penciuc îi alege pentru cele două roluri pe Nicoleta Lefter și Ionuț Grama, doi dintre cei mai valoroși actori ai generației lor (deși sunt mai mult de-atât), care desfac, decupează și reasamblează piesele unei „realități” în care fac permanent schimb de roluri, jucându-se de-a creatorul și creația, de-a păpușarul și păpușa…
Într-o scenografie sumară, dar extrem de sugestivă, creată de Tudor Prodan, care amestecă diverse tipuri de simboluri ce funcționează frumos în context și pun în valoare spațiul mic și destul de puțin ofertant, cei doi refac un fel de traseu mai mult sau mai puțin inițiatic înspre inima scriiturii. Și pun în discuție puterea demiurgică pe care-o presupune actul de a scrie. Un stilou Parker, cerneală albastră și foi albe sunt instrumentele prin care poate fi creată sau distrusă lumea. Și o fetiță cu două codițe simetrice și cu o imaginație ciudată. Nicoleta Lefter o interpretează pe Gaby cu aceeași patimă, tulburare sau forță cu care-și trăiește aproape fiecare rol. Dar aici e chiar ceva în plus. Greu mi-aș putea imagina o altă actriță din teatrul românesc al momentului care să se arunce cu atâta poftă într-o poveste și într-un personaj și care să fie mai potrivită pentru un astfel de rol. Trecerile inteligente și pătimașe între planurile ficționale, sclipirile din ochi atunci când scrie, când vorbește despre călimara cu cerneală de culoarea mării, despre stiloul cu peniță de aur, la care a visat, asumarea profundă și la limita cu patologicul a plăcerii de a crea povești și personaje care se mișcă și acționează la comanda ei, toate îi creează o identitate stranie – un fel de scriitoare-vrăjitoare rătăcită în propria poveste…
Scenografia contribuie din plin la crearea acestei senzații. Un paravan oriental, în spatele căruia se ascund identitățile multiple ale lui Gaby, și un superb candelabru din zeci de codițe negre, care se lasă ca un păianjen uriaș asupra scenei. Iar pentru Dr. Limestone, un scaun bizar, ca un scaun electric, conectat la cine știe ce realitate necunoscută, de unde pare să-și ia puterea de a se juca o vreme cu creierul lui Gaby, un scaun din care Ionuț Grama își exersează capacitățile de ventriloc, asumându-și însă nu ca un ventriloc, ci ca un actor care joacă diverse roluri, vocile celorlalte personaje pe care trebuie să le interpreteze: mama, tatăl, prietena lui Gaby etc. Schimbul de informații dintre ei, care se produce nu doar la nivel verbal, transferul de energie dinspre creator către creație (și niciodată nu știi cu adevărat cine pe cine conduce), legătura profundă dintre ei, felul cum se torturează reciproc, felul cum se caută reciproc, puterea fiecăruia de a-l distruge pe celălalt și de a-l face la loc, toate sunt excelent surprinse de cei doi actori. Iar Ionuț Grama contrabalansează energia pătimașă a Nicoletei Lefter printr-o subtilă asumare a unei perversități inteligente și maladive.
În prima scenă, o fetiță pe nume Gaby îi povestește unui băiat – care pe parcurs va trece prin multele identități pe care ea i le conferă, de la adoratul frate și poet Aurelian la prințul din povestea pe care o scrie și până la perversul dr. Limestone – cum și-a tăiat codițele și le-a aruncat în vasul de toaletă și cum anume cadoul ei de 16 ani a fost un vis ciudat, în care a desfăcut zeci de cutii aflate una într-alta, din ce în ce mai mici și din ce în ce mai goale… Chiar de la început, regia și scenografia se joacă inteligent cu diversele planuri ale realității, deschizând drumul spre cel mai frumos roman din lume, pe care fetița fără codițe, devenită, deci, adultă, începe să-l scrie, la lumina unei mici veioze. „Biroul” ei cu două fețe este scaunul pe care se va așeza dr. Limestone și prin „căptușeala” căruia ea își va scoate doar mâinile și capul, devenind o creatură absurdă – o foarte interesantă imagine scenografică. Nicoleta Lefter surprinde impecabil toate trecerile de la o stare la alta, de la o treaptă a existenței la alta, de la furie la disperare, de la tristețe la bucurie dementă, de la revoltă la acceptare, primind tratamentul dr. Limestone – un fel de psihiatru creat de nevoia ei de a se lăsa controlată –, ca să poată depăși blocajul de creație. Fetița care scrisese „cel mai frumos roman din lume” pentru fratele ei, mai frumos decât romanele lui Balzac, idolul ei, și-a pierdut inspirația. Și lumea stă pe loc. Pentru că lumea toată, din jur și din ea însăși, e „scrisă” de stiloul cu peniță de aur, pe care l-a primit când a devenit adultă, observând apoi cu uimire că tot ceea ce scria cu acel stilou se împlinea.
Când se sfârșește ficțiunea și unde începe realitatea e greu de determinat. Dacă fratele ei, într-adevăr a plecat în lume cu romanul ei, și ea într-adevăr l-a ucis în mod sadic cu penița de aur, dacă dr. Limestone este unul dintre personajele din caietul ei ori dacă ceva din tot ce povestește ea e adevărat sau sunt doar „scene” din „cel mai frumos roman din lume”, toate astea devin neimportante. În final, rămâne sentimentul unui excelent joc de-a realitatea, la care ai participat și în care ai simțit energia tearului autentic, care te face să uiți că în sală e frig și că te afli într-o clădire veche, cu dotări
tehnice precare. Și, în același timp, imaginea ca un haiku a unui candelabru din care coboară codițe negre împletite, ce iau forma unui vers în japoneză, deasupra unui paravan simplu, în care o fetiță rămâne închisă în propria ficțiune.
UNTEATRU
„Cel mai frumos roman din lume” de Larry Tremblay
Regia: Alexandra Penciuc
Scenografia: Tudor Prodan
Distribuția: Nicoleta Lefter și Ionuț Grama
Print