Regizorul Vlad Cristache ne arată încă de la început ce se va întâmpla. Pentru că, ocupându-ne locurile în sală, îl găsim deja pe Lette – superinventatorul angajat la o firmă cu vizibilitate internaţională – în camera sa de hotel, imaginată ca un frigider-reclamă pentru acea băutură care se defineşte în roşu/alb, dar care poartă aici numele conspirativ (în fapt cel adevărat) de… „Fake”. Ce-i adevărat? Ce-i fals? Vladimir Turturică dezvoltă scenografic artificialul. Lumina de neon, culorile crude, metalul ieftin, dar strălucitor, şi plastic din abundenţă devin hotel de lux, birou aseptic al unei firme de aparatură electrică şi interior de locuinţă somptuoasă. Şi manechinele. Goale, fără chip, ele se amestecă firesc cu personajele care vor ajunge să aibă aceeaşi faţă (să fie, adică, fără chip).
O lume care se desfăşoară între cine e cine? şi cine e ce? – o lume care se închină idolilor. O lume pentru care adevărul este urât, aşa ca Lette, inventatorul cu un creier de invidiat, sentimente puternice, investite chiar într-o căsnicie, şi un suflet curat, pe care şi l-ar pune (de-ar fi lăsat) în slujba semenilor. Patronul îl socoteşte urât pe Lette, drept care, aşa îi comunică, invenţia sa va fi prezentată publicului de Karlmann, asistentul lui. Disperat, Lette îşi întreabă soţia care, natural cinică, va confirma: „urât”! Soluţia? Chirurgia estetică! Va accepta să devină frumos în mod artificial. Să fie măcar la fel de frumos ca asistentul lui şi să poată astfel să-şi promoveze ştecherul (textul lui Marius von Mayenburg merită o analiză aparte). Marius Stănescu profită la maximum de acest rol care îi oferă posibilitatea să treacă de la o ipostază la alta, să se transforme, într-o clipită şi fără să lase măcar bănuiala intensului efort de esenţializare, în altcineva/altceva. La vedere şi perfect credibil. Urâtul şi frumosul pe aceeaşi monedă, faţă şi revers. În mâna actorului magician.
Urâtul nu este Lette; aici dramaturgul ne păcăleşte. Urâtul este universul artificial către care ne îndreptăm. Echilibrul divin stricat de intervenţia nesăbuită a omului. Ce este frumuseţea? Un nas altfel? Pielea întinsă până stă să crape, până chipul – faţă, nu chip – rămâne fără expresie, înţepenit în propria-i imagine? Sâni umflaţi cu silicon? O gură perfect desenată, dar incapabilă să mai rostească vreun cuvânt? Nu! Frumuseţea înseamnă armonie! O lume în care fiecare face ce vrea, în care oricine poate deveni orice este dizarmonică. Aşadar, urât nu este Lette, cel care va vrea să se întoarcă la chipul lui dintâi, cel pe care Dumnezeu i l-a lăsat.
Lette s-a dat pe mâna doctorului care nu întâmplător apelează instrumente bune pentru orice altceva decât pentru a opera un om: pentru că, ajungând să renunţe la identitate, la adevăr, insul abdică de la condiţia de om (după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu) şi îşi asumă starea de obiect dintr-o serie. Iată ce scria criticul polonez Janusz R. Kowalczyk (în cotidianul Rzeczpospolita) cu ocazia premierei cu piesa lui Marius von Mayenburg, Paraziţii (2001, Teatr Polski din Poznan, regia: Anna Augustynowicz): „În piesele lui Mayenburg nu există speranţă. Nu există idei măreţe. Personajele sunt conduse de propriile lor obsesii şi de un puternic instinct de autodistrugere. Această lume este dezumanizată până la extrem – e rece, inumană şi fără Dumnezeu. Eu nu-l pot citi pe Mayenburg fără să-i resping punctul de vedere. Lumea pe care el o descrie este inacceptabilă.”
Este o lume inacceptabilă, dar tânărul dramaturg – dar şi traducător, şi regizor – Marius von Mayenburg (născut în 1972 la Munchen) vorbeşte despre ea, o descrie cu pertinenţă în piesele care i-au adus celebritatea: de la Haarmann (1996) la Câinele, noaptea şi cuţitul (2008). Trei dintre ele – alături de Urâtul (2007), Chip de foc (1997) şi Copilul rece (2002) – s-au bucurat de succes şi în România. „Întreaga mea muncă – mărturiseşte – are într-un fel sau altul legătură cu teatrul. Eu reacţionez la tradiţiile cu care lucrăm în teatru. Eu reacţionez la actori. Iar munca mea înseamnă să citesc tot timpul. Şi tot timpul caut ceea ce… lipseşte, caut ceea ce nu este spus în piesele din jurul meu şi apoi încerc să scriu eu însumi acele piese.”
Chiar dacă personajele evolueză separat/înstrăinat, relaţiile dintre ele sunt bine susţinute de actori. Interesant cum Silviu Debu reuşeşte, în cel mai bun sens, să păstreze cu Marius Stănescu raportul dintre Karlmann şi vechiul Lette, dar şi cel dintre fiul bătrânei milionare tunate şi noul Lette. Mimetism indus de două soiuri diferite de dependenţă. În ceea ce o priveşte pe Delia Nartea, ea îşi construieşte exploziv personajele, cu o infailibilă intuiţie a socialului, strunindu-le însă cu inteligenţă scenică şi rafinament.
Cine trage sforile? Cine este cel care pune în operă dezideratele idolilor consumerismului? Patronul! Şi Doctorul! Învestiţi cu ius vitae necisque chiar de cei care îi cheamă să acţioneze asupra lor. Fără durere, în ciuda gemetelor, fiindcă nu sânge curge din carnea tăiată barbar, ci, derizoriu, ketchup (aşa cum aflaserăm noi că se face prin filme!). Personajele lui Constantin Cojocaru îşi desfăşoară, fiecare, programul impus (nu avem încă un răspuns la întrebarea: impus de cine?). Un tur de forţă magistral!
Mă obsedează manechinele. Ele nu sunt un substitut al oamenilor, ci o prefigurare a ceea ce inşii se grăbesc să devină: căşti pe urechi inexistente, muzică la intensitate maximă şi viaţă redusă la minim. „Fake” inscripţionat pe viziera căştii de motociclist, obturând lumina şi crescând viteza spre şansa morţii. Iar dacă şansa asta este ratată, sinuciderea ar putea fi cealaltă opţiune? Întrebări existenţiale puse unei lumi secularizate. „Urâtul vorbeşte cu cinism despre pierderea identităţii individuale într-o societate superficială dominată de imagine. (…) În spatele umorului acid se naşte o întrebare majoră: cine sunt eu într-o lume în care cu toţii arătăm la fel.” Vlad Cristache a răspuns cu o întrebare şi cu un spectacol căruia nu i-aş schimba o iotă.
Print