“Ai toată viaţa înainte” cu Laura Vasiliu

În 2009 a trecut aproape neobservat, de criticii de teatru şi de publiciştii care comentează febomenul cultural, un spectacol interesant găzduit de Teatrul Nottara din capitală. “Au toată viaţa înainte”, în regia Alinei Rece, face parte din proiectul “Buletin de Bucureşti”, care îşi propune să le dea o şansă regizorilor care au absolvit facultatea în ultimii zece ani şi nu au montat pe o scenă profesionistă din Bucureşti.

ai-toata-viataTânăra regizoare a făcut o dramatizare a emoţionantului roman “Ai toată viaţa înainte” de Romain Gary, care, publicându-şi scrierea sub un alt nume, a reuşit să câştige un al doilea Premiu Goncourt. Din păcate, nici dramatizarea, nici montarea nu păstrează sau nu recreează mai nimic din atmosfera în care trăiesc sau mai degrabă se chinuie să trăiască personajele. Autoarea dramatizării, totodată regizoarea spectacolului, a preferat să se axeze pe puternica dimensiune psihologică şi pe implicaţiile morale ale romanului, în detrimentul imaginii care înfăţişa nuanţat – cu duioşie şi compasiune, dar şi cu ironie – strâmta lume a unor paria (târfe, peşti şi copii abandonaţi la Madam Roza) lipsiţi de orice orizont. Romain Gary nu a scris un roman moralizator şi mobilizator, în cheie optimistă, care să mizeze pe filozofia superficială, chiar puerilă, a ideii “dragostea e salvatoare”. Regizoarea este cea care şi-a făcut spectacolul pentru a sluji un mesaj moral limpede, de dragul căruia sacrifică nuanţele şi, inerent, profunzimea mesajului sau implicaţiile lui.

Despre ce este vorba? Despre povestea dragostei dintre Madam Roza, care şi-a vândut farmecele decenii întregi, iar acum are grijă de copiii abandonaţi de colegele de breaslă, şi Momo (diminutiv de la Mahomed), un băieţel de 10 ani, crescut de madamă. Ca spectator, am resimţit că regizoarea simplifică un conţinut prin decuparea minimalistă a secvenţelor, prin accentuarea prea-prea a câtorva dintre ele, prin lipsa atmosferei, urmărind să ilustreze un mesaj moral. De altfel, explicaţia Alinei Rece din programul de sală o confirmă: “Spectacolul descoperă pentru noi toţi, truditori şi spectatori, emoţia dragostei adevărate, prima dragoste profundă şi necondiţionată din viaţa personajelor. Dragostea puternică dintre Momo şi Roza, până dincolo de moarte, răsare, ca o floare sălbatică, în situaţii de viaţă chinuitoare.” Foarte frumos, dar cam tezist şi cam simplist pe scenă. Iar secvenţele în care apare Hamil, personaj privat de tot misterul, pasămite glasul înţelepciunii, sunt de-a dreptul un eşec (dialogul cu ghiduşul Momo nu salvează o anume falsitate şi acelaşi tezism). De fapt, scenele în care apare Hamil nu sunt deloc credibile. Înţeleptul slujitor al lui Allah şi glasul virtuţilor cerute de divinitate se confesează, într-un joc gros, cu suspine şi oftaturi cât de poate de serioase, unui băieţel şăgalnic şi vioi, vorbindu-i patetic despre iubire… Ar fi putut lipsi din montare, i-ar fi făcut un bine.

ai-toata-viata-inainteCel mai important motiv pentru care merită cu vârf şi îndesat să mergeţi să vedeţi spectacolul se numeşte Laura Vasiliu. O ştie toată suflarea din “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Am fost curioasă s-o văd într-un spectacol de teatru, mai ales că n-o văzusem niciodată. Dintr-un motiv iraţional şi probabil, din prejudecată, mă temeam că, pe scenă, nu ar atinge nivelul la care ajunge în filmul care a câştigat Palme d’Or. Şi curiozitatea mi-a fost răsplătită cu asupra de măsură. Este atât de convingătoare şi face un Momo irezistibil, în care fragilitatea şi vulnerabilitatea se întâlnesc cu forţa şi maturitatea neconştientizată, coaptă prin suferinţă. Construieşte cu adevărat, adică nu „recreează” şi nu „redă”. Băieţelul de târfă abandonat acasă la Madam Roza are substanţă, farmec, haz. Tânăra actriţă joacă cu o siguranţă de invidiat, fără stridenţe care să-i dea personajului incoerenţă cu sine şi cu ceilalţi, fără nici o notă falsă şi, totuşi, fără să se repete. Dacă spectacolul are sau stârneşte emoţie, efectul i se datorează numai nivelului de interpretare la care ajunge Laura Vasiliu, în rolul unui băieţel. Norocul regizoarei! Funcţionează bine şi cu Madam Roza (Ruxandra Sireteanu), şi cu Moise (Corina Dragomir, ştiurlubatică, energică şi extrem de promiţătoare).

Dacă o actriţă ca Laura Vasiliu ar fi făcut un asemenea rol pe o scenă importantă din, să zicem, Londra, prestaţia ei ar fi fost semnalată în toate ziarele care se respectă, şi criticii londonezi nu sunt tocmai generoşi! Criticii noştri unde sunt?!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.