Din fericire, teatrul din Bucureşti stă mai bine decât viaţa concertistică, de exemplu, sau decât cea expoziţională. Evenimentele nu sunt multe, dar amatorii au, măcar din când în când, posibilitatea de a vedea câte un spectacol interesant din străinătate. După cuceritorul “Raoul”, al lui James Thierrée, a urmat marţea trecută, la Sala Atelier, tot la TNB, o reprezentaţie a unei producţii din repertoriul curent al Teatrului Radnóti de la Budapesta, montare a unei piese scrise de doi dramaturgi contemporani din Ungaria, la cererea expresă a teatrului.
“Apaşii”, creaţie de debut în teatru a regizorului de film Ferenc Török, mi-a părut în primul rând o reconstituire de tip documentar sau o mostră de docudramă, cum vreţi să-i spuneţi, şi abia în al doilea rând un experiment artistic. O poveste decupată din trecutul recent al Ungariei sub dictatură, mai exact din anii ’70, a prins viaţă pe scenă în aşa fel încât accentul să cadă nu pe dimensiunea artistică, ci pe povestea în sine. Un spectacol construit în cheie realistă, cu mijloace artistice moderne şi eficiente, în care „the what” contează mai mult decât „the how”, contrar tendinţelor dominante în arta contemporană.
Şi povestea, şi prestaţia actorilor m-a trimis cu gândul, previzil, la două spectacole româneşti care au dat seamă de viaţa sub dictatură, mai exact sub comunismul carpato-danubiano-pontic: „Amalia respiră adânc”, o creaţie de la Teatrul Act care merită toate superlativele, şi „Comedie roşie”, care nu se mai joacă la TNB, şi el un spectacol interesant, regizat de Alexandru Tocilescu. Existenţa cotidiană sub comunism, temă pe care arta contemporană din spaţiul ex-sovietic nu va înceta s-o exploreze, probabil, multă vreme de acum încolo, pusă sub lupă prin prisma unor micii studii de caz, având ca model realitatea istoric atestată. Ceea ce se întâmplă şi în „Apaşii”, unde povestea este însă mult mai ofertantă. Alegând formula minimalistă, consacrată în ultimii anii şi pe scene de top din România, spectacolul din Ungaria spune, în decorul oferit de proiecţii video funcţionale şi eficiente din punct de vedere artistic, pe care le simţi ca prezentă firească în această creaţie, şi nu ca pe un corp străin, motivat din raţiuni care ţin numai aparent de o estetică, povestea dorului de libertate sun regimul opresiv instaurat de Janos Kadar. „Apaşii” sunt nişte oameni care-şi imaginează o altă identitate şi chiar şi-o creează pentru a face faţă identităţii reale, desfăşurate într-o viaţă care nu e a lor. Aşadar, mai mulţi tineri s-au costumat în apaşi, au ales mocasinii şi penele indiene, adoptând codul comportamental impus de existenţa tribală şi, mai mult, s-au bucurat de armonia, de libertatea şi de valorile umane stabilite în spiritul libertărţii care domneşte în grup. Se va afla mai târziu – pe scenă, povestea se desfăşoară într-o coerenţă exemplară, în ordine cronologică inversă, dar minuţios urmată – că „apaşii” ungurii s-au turnat între ei, căpeteniile tribului întâlnindu-se, fiecare în parte, cu un agent al sistemului interpretat inteligent şi nuanţat. Fiecare a avut un motiv nobil, de natură morală – în speţă, să-i apere pe ceilalţi – să trădeze, fiecare a cedat în faţa ameninţării, de frica unui rău mai mare, care să-i afecteze pe ceilalţi.
Mizând pe un suspans realizat cu rafinament, deci cu simplitate, cu un puternic efect emoţional, spectacolul spune povestea în aşa fel încât să se vadă cât de greu e să găseşte răspunsuri drepte la multele întrebări, de natură etică şi socială, pe care le ridică acest fenomen din istoria recentă a Ungariei. Punând la bătaie o tipologie – „securistul” şi „turnătorul” inocent, care toarnă împotriva propriei voinţe, tânărul rebel şi vârstnicul dispus la orice compromis pentru apărarea propriei familii – atât cei doi dramaturgi (Géza Beremény şi Krisztina Kovács), cât şi regizorul şi actorii au grijă să nu meargă exclusiv pe tipar, ci să sublinieze particularităţile situaţiei şi ale personajelor şi să evite pre-judecata.
Un spectacol de aproape două ore, de rezonanţă pentru spectatorul din România, care încă ar avea nevoie de producţii teatrale care să se aplece asupra trecutului recent. Flexibilă şi utilă, formula teatrului documentar, exprimentată la noi, după ştiinţa mea, doar de Andrei Şerban, în experimentul de „reconstituire” a cunoscutului caz de la Tanacu, şi de Gianina Cărbunariu în „20/20”, ar găsi un public interesat, dacă nu în toate teatrele din ţară, cel puţin în cele bucureştene. Asociată cu temele legate de istoria recentă, această formulă ar avea şanse serioase să creeze spectacole importante nu numai artistic şi, de asemenea, să atragă în sală şi spectatori care nu calcă prea des la teatru.
Print