“Ce greu mi-a fost să scriu această piesă!”

“Cehov”, biografia scrisă de Henri Troyat şi apărută la editura Albatros, în 2006, în traducerea Marinei Vazaca, este mai mult decât o mărturie a unei vieţi trăite cu pumnii strânşi şi cu spiritul ascuţit de muchia vieţii, este o povestire senină şi lucidă (adesea satirică) despre destinul unui “om complicat”, ocnaş al literelor şi al supravieţuirii (după cum el însuşi se intitula) – Anton Pavlovici Cehov.

Troyat nu ni-l prezintă, pur şi simplu, pe Cehov, ci ni-l apropie, cu fiecare gând, cu fiecare laşitate, cu fiecare slăbiciune, cu fiecare scăpărare a orgoliului, cu fiecare emoţie, la care ne face complici, nu spectatori. Scrierile lui sunt ca o falie de lumină într-un labirint întunecos, lumină care te ajută să descoperi ieşirea, fără a-ţi garanta însă că merită să abandonezi coridoarele întortocheate, înainte de a le cunoaşte fascinaţia sumbră.

Fiind vorba despre o colecţie de amintiri şi de întâmplări culese şi reproduse cu mare fineţe şi delicateţe de către marele biograf, n-aş vrea să suprim “romanul” lui, înregistrând, în acest articol, o succesiune de elemente de stare civilă, mai mult sau mai puţin inedite, din viaţa lui Anton Pavlovici. Asemenea operelor lui Cehov, şi biografia scrisă de Troyat este o carte ce trebuie citită, nu răsfoită critic pe repede-înainte. Aşadar, mă voi opri la doar câteva consideraţii legate de ultima “comedie” a lui Cehov – “Livada de vişini”, aşa cum apar ele în capitolul “Ce greu mi-a fost să scriu această piesă!”, penultimul din lucrarea lui Henri Troyat şi, mai ales, consideraţii legate de Lopahin, ca personaj-emblemă a unei lumi în naufragiu, naufragiu de la care doar cei puternici se salvează, pentru a o lua de la capăt. Nu devin (mai) fericiţi, ci doar supravieţuiesc.

De la Antoşa la Cehonte (pseudonimul literar pentru primele scrieri), la “autorul genial” (aşa cum l-a numit Nemirovici-Dancenko), Cehov a fost dintotdeauna fascinat de sufletul de sclav, de resursele lui nebănuite, de capacitatea de a îndura umilinţele, de a trăi în genunchi şi de drumul iniţiatic anevoios presupus de transformarea sclavului în om. Nu într-un supraom, ci într-un om obişnuit, care beneficiază de liberul arbitru şi de consolările unei vieţi mediocre, dar tihnite.

Socotindu-se un mic ocnaş în familie, ocnaş în Taganrogul natal, portul de provincie de pe coasta de nord-est a mării Azov, plicticos şi murdar, paralizat de războiul Crimeei, populat de oameni neinstruiţi şi săraci şi de antreprenori greci parveniţi, ocnaş într-o pseudo-şcoală grecească, ocnaş în biserică, ocnaş în băcănia friguroasă de care se îngrijea, în lipsa tatălui lui, ocnaş literar (era plătit, iniţial, la numărul de rânduri scrise) – primele amintiri ale lui Anton Pavlovici Cehov despre viaţa sa gravitează în jurul acestui sentiment al claustrării şi coerciţiei. “Am fost crescut în credinţă, am cântat în cor, am citit faptele apostolilor şi psalmii, m-am dus cu regularitate la utrenie; am slujit şi la altar, am bătut şi clopotele… Şi cu ce m-am ales, din toate astea ? Când mă gândesc la copilărie, mi se arată în culori destul de întunecate. Acum nu mai am credinţă. Copilăria fraţilor mei şi a mea a fost o adevărată suferinţă”, îi scria, în 1892, lui Leontiev Şceglov.

Toată această imensă suferinţă, resimţită de un Antoşa “umilit şi obidit”, se va exorciza în scrierile sale profund satirice de mai târziu sau vor fi material de disecţie în piesele sale de teatru, “comedii” învăluite într-un surâs cinic.

Fiu de argat, tolerat ca mujic la moşia pe care apoi o va cumpăra, Lopahin, negustorul din “Livada de vişini” este tocmai sclavul care se luptă, cu toate mijloacele, să devină om; este ocnaşul care sapă cu încrâncenare pentru a vedea lumina, lumină de care nobilii provinciali se apără cu umbreluţe de soare. De-aceea, Cehov nu îl condamnă pe Lopahin, ci îl compătimeşte pentru luciditatea şi spiritul său practic, care îl împiedică să fie fericit. El trebuie să muncească şi să demaşte farsa vieţii poetice şi boemiei îmbibate de plictis, dar nu are decât recompensa coloanei vertebrale îndreptate. Fericirea este a celor care-şi visează viaţa, celor care o trăiesc le este rezervată doar suferinţa.

În martie 1889, cu 4 ani înainte de a finaliza “Livada de vişini”, Cehov îi scrie prietenului său, Suvorin, despre această temă obsesivă a creaţiei sale – sufletul de sclav: “Ceea ce scriitorii nobili primesc gratuit, oamenii de rând trebuie să dobândească cu preţul tinereţii lor. Încearcă să scrii povestea unui tânăr fiu de rob, fost negustor, cantor la biserică, licean, apoi student, crescut în respectul ierarhiei şi obişnuit să sărute mâna preoţilor; se închină ideilor altora, e recunoscător pentru fiecare bucată de pâine, primeşte nu o dată bătaie, merge să dea lecţii în oraş fără galoşi în picioare… e ipocrit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor nu pentru că ar fi constrâns, ci pentru că e conştient că nu e nimic. Povesteşte, deci, cum încearcă acest tânăr să se elibereze, puţin câte puţin, de sclavul care zace în el şi cum, trezindu-se într-o bună dimineaţă, îşi dă seama că în vinele lui nu mai curge sânge de sclav, ci sângele unui om adevărat”.

De aceea, “Livada de vişini” nu poate fi drama dispariţiei unei lumi, ci promisiunea unui început. Cehov a refuzat cu îndârjire montările “smiorcăite” ale “comediei” lui, acuzându-l de o astfel de abordare chiar pe Stanislavski, care vedea în piesă o dramă socială puternică şi profundă, nu o comedie cu accente de farsă, în ciuda insistenţelor repetate ale autorului. Troyat surprinde foarte bine adevărul “Livezii de vişini”: “Casa, reşedinţa străveche a familiei, încărcată de amintiri, primeşte lovitura de graţie, iar proprietarii dansează pe cadavrul ei”. Drama ar fi putut fi provocată de eforturi zădărnicite, dar nostalgiile inutile nu provoacă emoţie sau conflicte dramatice. Serbarea din actul III, simultană cu decizia de vânzare a livezii, nu poate provoca decât dispreţ. Liubov Ranevskaia continuă să-şi risipească banii, în timp ce Lopahin venerează fiecare copeică. De altfel, Cehov, el însuşi crescut în sărăcie şi nevoit să-şi sacrifice tinereţea şi sănătatea întreţinerii familiei, sale avea un respect extraordinar pentru bani, care nu erau un scop, ci un mijloc de a supravieţui: “Acord o mare importanţă banilor. M-a pervertit faptul că m-am născut, am crescut, am învăţat, am început să scriu într-un mediu în care, în mod scandalos, banii jucau rolul de căpetenie”.

Şi astăzi, piesele lui Cehov sunt montate, în majoritatea cazurilor, cu morga apăsătoare a dramelor psihologice, ignorându-se complet zâmbetul zeflemitor al autorului, ce răzbate din spatele replicilor sau ghiduşiile scriiturii dramatice. De altfel, Stanislavski, în urma unei repetiţii ratate, îi povestea unei prietene: “Tocmai începuseră să răsară florile, când a apărut autorul şi a încurcat totul”. Spectatorii trebuie (pare-se) să deplângă dispariţia unei lumi a valorilor şi a demnităţii, nu să-i râdă dezastrului în faţă. Diferenţa e de perspectivă: pentru unii, dezastrul e reprezentat de dispariţia acestei lumi în ruină, fără resurse de a se apăra sau de a se salva, pe când, pentru Cehov, dezastrul este reprezentat de nepăsare, de indolenţă, de neputinţa de a acţiona, invocând dreptul divin al privilegiilor şi al sufletelor sensibile. Poezia nu-şi are locul în viaţă – viaţa este a oamenilor ce au curajul să strângă din dinţi şi să meargă mai departe: “Stanislavski mi-a masacrat piesa. Să fie oare asta “Livada de vişini”? Astea să fie personajele? Cu excepţia a două sau trei roluri, nimic nu-mi aparţine. Eu descriu viaţa. Este, desigur, o viaţă tristă, burgheză, dar nicidecum o viaţă apăsătoare, smiorcăită. Montările lui mă transformă, când într-un scriitor lacrimogen, când într-unul plicticos. Am scris mai multe volume de povestiri vesele, dar critica m-a văzut ca pe o bocitoare.”

Astfel, biografia lui Troyat încearcă să facă dreptate şi personajelor declasate ale lui Cehov, încât Lopahin nu mai apare ca uzurpatorul ce a devastat un paradis terestru, ci ca singurul om raţional şi demn, cel care nu se lasă trăit de viaţă, ci o trăieşte şi o supune voinţei sale.

În “Cehov”, Henri Troyat construieşte o lume aparte şi caută complicitatea cititorului pentru adevărurile spuse doar pe jumătate, nu-i sugerează atitudini sau chei de lectură, ci îi prezintă întâmplări, lăsându-l să încaseze singur “bobârnacele care să-i zgâlţâie nervii”, administrate de Cehov. Şi multe dintre aceste întâmplări, care nu sunt “stufat intelectual”, ci aluzii subtile, se pliază perfect pe descrierea pe care scriitorul rus Sergheienko, amic al lui Cehov, a făcut-o primei colecţii de povestiri a acestuia: “sunt comice, dar îţi strâng inima”.