Şerban Puiu: “Sunt un om sănătos, scăpat de stresul premiului UNITER”

Şerban Puiu, de la scara de incendiu la sala plină

Şerban Puiu este actor, regizor şi profesor la UNATC.  A încercat să facă Medicina, dar a picat. A fost pompier la Teatrul Bulandra, apoi a intrat la Facultatea de Teatru. Acum face săli pline în special la  teatrele din provincie, dar spectatorii din Bucureşti îi pot urmări cea mai recentă producţie, comedia “Fantoma, dragostea mea” la Teatrul Metropolis.

serban-puiu_222x296Sunteţi mult mai cunoscut publicului din provincie, deşi locuiţi şi predaţi la Facultate în Bucureşti. De ce?

Cred că în momentul de faţă Bucureştiul nu mai este capitala teatrală a României. Spun asta nu pentru că lucrez eu în alte teatre. Breasla actori-teatrologi-regizori a devenit prea mică şi şi-a pierdut contactul pe care îl invoca Liviu Ciulei:  bunul simţ în relaţia cu publicul. Am ajuns să facem spectacole pe care să le livrăm colegilor noştri şi să ne premiem între noi. Suntem închişi într-o lume de aproximativ 2000 de oameni şi pierdem realitatea pe care o reprezintă spectatorii. Aici e un imens paradox. Dacă te întreabă un prieten spune-mi şi mie un spectacol la care să mă duc?, vei vedea că te afli în dificultate în Bucureşti de a recomanda patru spectacole la care acel prieten poate merge cu mama, cu copilul, fără să îţi reproşeze că a dat banii degeaba. La câte spectacole îl poţi trimite pe propria răspundere? Sunt câteva. Restul fac parte dintr-un snobism teatral atât de mare, încât blochează sistemul. Eu am învăţat ceva de la profesorul meu, domnul Valeriu Moisescu: spectacolul experiment se adresează unei categorii restrânse de public. Spectacol experiment poţi face într-un laborator, precum Grotowski, dar nu poţi să faci experiment la Teatrul Naţional. Acolo se duc plătitorii de bilete care vin să vadă un spectacol pe care vor să-l şi înţeleagă. E un lucru criminal să îndepărtezi un spectator de teatru.  E unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat când m-am apucat să fac teatru.

Cum aţi ajuns să faceţi teatru?

Eu vin dintr-o familie buna românească. Trebuia să urmez calea părinţilor mei şi să devin doctor, dar      n-am fost în stare să stau 12 ore zilnic să învăţ şi am picat de două ori. Eram o mare ruşine pentru familie:  tata era chirurg şi conferenţiar universitar, mama era şefa secţiei de anestezie. Meditatoarea de chimie i-a zis tatei că n-o să intru în veci la Medicină, că mă ţin numai de glume şi că ar fi bine să dau la Teatru. Picasem la Medicină şi tata a vorbit la Bulandra şi m-au angajat întâi pompier. Toate teatrele aveau la poartă copii de intelectuali. Apoi a venit Revoluţia. Am fost promovat regizor tehnic, am fost asistent de regie la Ciulei, apoi am făcut facultatea.

Nu puteţi spune că aveţi o relaţie privilegiată cu criticii, ci dimpotrivă…

Un spectacol cu cât este mai şocant, mai departe de orice interpretare posibilă şi intenţionalitate a unui text, cu cât frizeză patologicul mai mult, cu atât unii critici sunt  mai entuziasmaţi.  Sunt critici şi regizori care nu au nici cea mai mică jenă când se ridică rânduri întregi şi pleacă de la spectacol.

Şi dacă această este intenţia regizorală, să stârnească reacţii?

Teatrul trebuie să atragă, să cultive public, nu să alunge spectatori. Cel puţin teatrul finanţat din bani publici trebuie să fie în folosul comunităţii. Dar revenind…îi spui spectatorului că e prost şi că el e de vină că nu a înţeles viziunea regizorală? Am făcut Noaptea furtunoasă la Sibiu, un spectacol curat, fără să modific o virgulă, un spectacol care se joacă de opt ani cu casa închisă. O foarte importantă critică (crede dumneaei) a spus că deşi sala aplauda în picioare, pe ea nu o impresionează acest lucru, că vulgul poate să aplaude. Cam cât dispreţ să ai pentru public? Cei care se duc la teatru în provincie sunt studenţi, profesori, medici, clasa medie. La un alt spectacol, un critic care nu lipsea de la pişcoturile de după premieră spunea că nu i-a plăcut, că el nu râde la ce râde toată lumea. Nu critica e singura vinovată, dar participă la distrugerea a tot ce însemna performanţă în teatrul românesc.  Fiind premiaţi tot felul de impostori, există foarte puţini care ştiu să lucreze cu actorii. Ne place şi îl apreciem pe rusul Kordonskiy pentru că ştie meserie. Lucrează cu actorii. Vin mult-premiaţii regizorii care habar n-au în forul lor intim nici să analizeze un text, nici să lucreze cu actorii. Nu s-au mai creat actori. Am ajuns să culegem roadele celor 20 de ani. Dacă fac un spectacol în care se întâmplă vreo nenorocire şi se strică banda (nu mă refer aici la musical-uri) sau orga cade şi sunt pe lumina generală şi nu rămâne nimic din spectacol, ceva nu e in regulă. Nu-i nimic, premiem astfel de spectacole.

Este vina UNITER-ului?

Cei care dau premii UNITER ar trebui să se întrebe unde sunt mult-premiaţii regizori de acum 15, 20 de ani. Mulţi au dispărut. Unii mai montează cu forţa prin teatre, dar actorii cam fug de ei. Criticii greşesc enorm că nu văd limita între geniu şi patologic, alimentându-i astfel pe aceşti regizori. Tu le spui că sunt geniali şi le dai premii, iar ei distrug trupe. Sunt persoane cu grave probleme psihice. Acest tip de spectacole nu crează actori. Spectacolele de terapie psihică a regizorilor care fac ce le vine pe scenă nu antrenează un actor.  Le-aş reaminti că actorii mari pe care încă îi mai avem nu s-au format la spectacole în care făceau ca cioara sau în care veneau vopsiţi în verde. Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, David Esrig au lucrat într-o viziune regizorală fără a uita actorii. Nu era indiferent daca juca Rebengiuc sau George Constantin. În teatrul care se face astăzi oricine poate fi înlocuit cu oricine, pentru că oricum nu contează în scenă.

Ce consideraţi că a dispărut din teatrul românesc contemporan?

A dispărut caracterul, buna intenţie şi cel mai important, candoarea. Dar rămân insule cu aceste calităţi.

Căutaţi doza de candoare şi la studenţii dumneavoastră?

Da, cu mare prudenţă. Din păcate sunt şi eu molipsit de tarele lumii în care trăim. Încerc să le dau principii.

Cum se împacă această doză de candoare de care vorbiţi cu ideea de stomac tare în această meserie?

Cu cât ai stomacul mai tare, cu atât ai mai multă candoare. Candoarea, cu tot ce o întreţine, se păstrează la cei care au stomacul tare. Există frustrarea multora că nu sunt pe măsura înaintaşilor lor. Când marii regizori au plecat, postul de geniu a rămas liber. Linia a doua şi a treia de regizori au încercat să ocupe acel loc, dar nu au putut. Atunci a început înveninarea. La fel se întâmplă cu mulţi actori: în spatele generaţiei de aur e gol. Cine e urmaşul lui George Constantin sau cine îl urmează pe linie comică pe Dem Rădulescu? Unii încearcă cu forţa să ocupe aceste locuri. Ei ştiu că nu pot să fie pe măsura înaintaşilor lor şi singura lor grijă e ca cineva care vine din spate să nu cumva să îi sară pe ei. Să nu cumva să fie urmaşul lui Rebengiuc unul care are acum 30 de ani. Nici ei nu pot ocupa locul, dar nici nu lasa pe alţii. Nu ajută deloc în promovarea actorilor. Când Rebengiuc era director la Bulandra, lui nu i-a fost frică să angajeze în teatru o promoţie care atunci termina şi era extraordinară: Vlad Zamfirescu, Gigi Ifrim, Andreea Bibiri, Şerban Pavlu. El şi soţia lui nu se temeau de Vlad Zamfirescu sau Andreea Bibiri. Asta înseamnă a-ţi permite a fi generos cu tinerii. El fiind un actor foarte mare s-ar fi bucurat să joace pe scenă cu actori tineri de talia lui. La fel şi Ion Besoiu. Acum nu se mai respectă deloc talentul. Îţi trebuie candoare, bunăvointă, spirit deschis, suflet generos. Când Besoiu era director la Bulandra, juca Rebengiuc, juca şi Ogăşanu, jucă şi Bănică. Besoiu nu şi-a adus nevasta în teatru.

Ca alţii?

Nu, nu vreau să comentez.

Studenţii dumneavoastră ori vă iubesc, ori nu vă suferă. Nu există cale de mijloc. Vorbiţi liber la ore pentru a-i dezinhiba?

Uneori îmi permit să fac glume mai licenţioase. Eu ca atitudine culturală sunt destul de snob. Ei sunt destul de necultivaţi şi daca mi-aş păstra un ton doctoral i-aş inhiba definitiv. Unii studenţi nu mă suferă. Eu nu pot să lucrez cu studenţi în al căror viitor nu cred. Nu imi place să îi mint. Dacă zic că un student nu are talent, poate greşesc. Dar în niciun caz talentului lui nu îi e bine să lucreze cu mine. Acum m-am mai maturizat, dar recunosc că eram intolerant cu persoanele pe care le credeam netalentate. Unii profesori au o spaimă să nu rupă aripile. Dacă profesorul nu te place, tot nu creşti, chiar daca e sau nu politicos. În actorie e o înţelegere intimă între profesor şi student. Deci nu îl ajuţi. Talentului nu i se pot tăia aripile. Teatrul nu se poate face cu political corectness. Dacă înainte să dai o indicaţie la Othello te gândeşti dacă nu cumva jigneşti afro-americanii sau minorităţile sexuale nu e în regulă.

Unde scârţie şcoala românească de teatru?

Unde scârţâie şi societatea românească. Suntem veriga unui sistem care scârţâie. Şcoala mai scârţâie rău la capitolul mijloace. Nu reuşim să încropim o metodă bună pentru mişcare şi vorbire, unde şcoală maghiară, rusă sau engleză excelează.

Vă e frică de vreun dramaturg sau de vreo piesă?

De toate pe care le montez în momentul respectiv. Ai frică de contactul cu piesa, cu actorii şi cu publicul.  Atât. De vreo trei ani fac mai mult comedii, ba chiar bulevardiere. Spectacole bazate pe actori, cu o matematică precisă, a căror valoare poţi să o testezi dincolo de orice dubii: reacţia sălii. La bulevardiere nu vin criticii, deşi sunt actori care joacă dumnezeieşte. Sunt un om sănătos scăpat de stresul premiului UNITER. E o reţetă destul de simplă de a lua UNITER-ul. Ştii cine este în juriu şi faci spectacolul pentru acele persoane. E o filieră ştiută şi caraghioasă. Aş avea multe întrebări de pus celor de acolo.

Ce i-aţi întreba pe cei de la UNITER?

Dacă observă  că pe an ce trece sala e tot mai goală la Gala UNITER. A început cu o sala arhiplină, veneau şi studenţii, se stătea în picioare, venea provincia. Acum nu mai vin nici actorii din Bucureşti.

Sunteţi în conflict cu ei?

Nu am niciun război personal  cu nimeni, dar mi-am propus să nu exist pentru UNITER. Regizorii fac presiuni pe teatre să cheme comisia UNITER. Eu am spectacole care s-au jucat opt ani, zece ani şi vreau să nu exist pentru ei. Nu trec pe trotuarul respectiv să nu îi deranjez. Nici nu ştiţi câtă linişte am. M-am dus doar unde am fost solicitat să fac spectacole. Niciun scandal din lumea teatrului nu a dus nicăieri. Nişte oameni îşi alimentează orgoliile duelându-se cu alţii care fac acelaşi lucru. Am şi alte preocupări în afară de teatru şi artă.

Ce vă mai preocupă?

Mă pasionează alchimia, mistica, politologia, zone sociale.  Nu sunt închis în breaslă.

V-aţi şi făcut mistic  acum…

Orice spectacol bine făcut, cu spiritul actorului care se obiectivează prin rol, este ceva care ţine de latura metafizică a fiinţei. Teatrul poate deveni mistic chiar fără să aibe teme mistice.

Ironic, licenţios uneori, puţin răzvrătit…îmi amintiţi de Mitică Bostan din romanul Balanţa, adaptat de Pintilie in filmul cu acelaşi nume…

Semănân până la un punct. Acel doctor îşi asuma şi anumite riscuri. Spre deosebire de acel personaj,eu sunt mult mai laş şi mult mai comod.

Venind vorba de cărţi, ce sintagmă aţi alege pentru finalul acestui interviu?

Finalul romanului Un veac de singurătate de Márquez: Pentru că celor condamnaţi la un veac de singurătate nu le este dată o a doua şansă pe pământ. La asta ar trebui să se gândească foarte mulţi dintre cei care şi-au pierdut candoarea.

 

Print

20 Comentarii

  1. patrunjel 15/02/2010
  2. dinu 15/02/2010
  3. Dana 15/02/2010
  4. dinu 16/02/2010
  5. ilona 16/02/2010
  6. andrey 16/02/2010
  7. Laura 16/02/2010
  8. suzieq 16/02/2010
  9. alexandra 17/02/2010
  10. un spectator care cauta o menajera 17/02/2010
  11. goofy 17/02/2010
  12. pitbull 17/02/2010
  13. cicorica 18/02/2010
  14. VASSA 18/02/2010
  15. dinu 20/02/2010
  16. valeriu anghel 02/12/2013
  17. Alexandra 07/02/2015
  18. Lucian 15/02/2015
  19. mariarusu 03/05/2015
  20. Dana Lazar 07/06/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.