Puzzle cu personaje de hârtie

Cea mai recentă dintre premierele Teatrului Foarte Mic din Bucureşti propune un text contemporan, al lui Florian Zeller, tradus şi pus în scenă de Carmen Veştemeanu, în scenografia lui Adrian Cristea. „Dacă n-ai mai fi”. E genul de text cu care te întâlneşti de obicei în spaţiile aşa-zis neconvenţionale, pentru că e tipul de poveste de buzunar, potrivită cu sălile mici, unde publicul stă aproape de scenă, se identifică puţin cu personajele şi pleacă acasă cam la fel cum a venit.

daca-n-ai-mai-fi2O poveste în patru personaje, cu vag iz detectivistic, relaţii de amor, posibile trădări şi moarte… E greu să vorbeşti despre montarea lui Carmen Veştemeanu fără să povesteşti textul lui Florian Zeller. Pentru că spectacolul de la Teatrul Foarte Mic este în fond o lectură uşor dezvoltată şi îmbogăţită şi aşezată într-o scenografie care se doreşte rimantă cu sensurile cele mai profunde ale textului. Mai exact, spaţiul estre tapetat cu fotografii alb-negru, ca să fragmenteze şi să refacă din bucăţi întâmplările. Iar întâmplările se doresc ele însele un fel de puzzle care să dezvăluie la final adevărul ascuns în ele.

Spectacolul se deschide cu nişte „poze” în câte două personaje, un fel de rezumat-prolog al poveştii care urmează şi care ar suna cam aşa. Soţia unui scriitor, Anne, începe să-şi bănuiască soţul, după moartea lui într-un accident de maşină în drum spre Nisa, că ar fi înşelat-o cu o tânără actriţă. Pe masa lui de lucru descoperă ultima carte la care lucra şi ale cărei personaje i-ar putea justifica supoziţiile. Liliana Pană, uneori cu naturaleţe, alteori prea afectat, îşi caută tonul potrivit pentru a interpreta un rol în care propria ei imaginaţie este mai importantă decât relaţiile cu ceilalţi. Pe care, de altfel, le stabileşte doar superficial, rămânând, de cele mai multe ori, la nivelul de lectură a textului. Un fel de relaţie de prietenie, cu vagi accente amoroase întreţesute printre cuvinte, dar, din păcate, insuficient articulată scenic este cea cu Daniel (Adrian Titieni), prietenul cel mai bun al soţului dispărut. Personajul lui Titieni este, cu siguranţă, cel mai coerent dintre toate, construit undeva la graniţa dintre prieten-rezoneur şi prieten-îndrăgostit.

daca-n-ai-mai-fi1Din amintiri, Anne va scoate acele câteva scene care i-ar putea desăvârşi teoria pe care se bazează întregul spectacol: Pierre, soţul care nu mai e, ar fi putut s-o înşele. Iar regia păstrează până în final ambiguitatea. E mintea tulburată a unei femei trecute de prima tinereţe sau o realitate care intră în viaţa ei de-abia după ce el a murit? Mihai Dinvale şi Sabrina Iaschevici, scriitorul şi actriţa Laura Dame, formează celălalt posibil cuplu… Anne porneşte în căutarea dovezilor. Iar Laura i le oferă. Ca-n joacă sau ca pe scenă actriţa îşi spune rolul. Lui Anne îi povesteşte o întâlnire romantică dintre ea şi Pierre, în biroul lui, iar planurile se amestecă. Ce-i povesteşte lui Anne, în faţa lui Daniel neagă…

Regia urmăreşte un fel de anulare a graniţelor dintre ieri şi azi, pe jumătate izbutită. Ceva forţă şi ceva erotism nu-i lipseşte scenei de dragoste dintre Laura şi Pierre. Este, probabil, momentul cel mai reuşit al întregii montări. O îmbrăţişare născută nu se ştie de unde – din imaginaţia Laurei care-i povesteşte lui Anne ce vrea să audă sau din imaginaţia lui Anne care ţine cu orice preţ să descopere că soţul o înşela – printre cutii pe care sunt lipite poze decupate…

În rest, personajele au consistenţă de hârtie. Regia le schiţează doar, le trasează câteva linii şi le lasă să umble pe jumătate goale pe dinăuntru, precum personajul fără suflet din Vrăjitorul din Oz. Precum fotografiile lipite pretutindeni în scenă.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.