„Femeia care şi-au pierdut jartierele” sau un copac căruia i se văd rădăcinile

Prezentat pentru prima dată în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia de anul trecut, spectacolul lui Silviu Purcărete, „Femeia care şi-a pierdut jartierele“, a avut premiera de-abia săptămâna trecută în Bucureşti. O singură încercare de a-l reprezenta în Capitală a mai existat în această perioadă, la sediul Teatrului de Comedie, care, de altfel, a produs spectacolul, dar de-abia la sfârşitul acestei veri montarea şi-a găsit un spaţiu potrivit, inaugurând cu acest prilej „Teatrul Teatrelor“, aflat într-un pavilion de la Romexpo.

Textul ales este oarecum atipic pentru creaţia lui Silviu Purcărete, fiind vorba de o comedie bulevardieră ce-i aparţine lui Eugène Labiche, unul dintre maeştrii genului. Dar abordarea regizorului este, de asemenea, atipică… Pariul mărturisit sau nu al lui Purcărete pare a fi acela de a realiza un spectacol pe placul oricărui tip de public, o comedie savuroasă, cu toate ingredientele necesare, şi, în acelaşi timp, o montare sofisticată, pe mai multe planuri regizorale, cu nenumărate perspective către adâncimi adesea inventate ale textului. Şi toate astea, într-un peisaj teatral în care comedia de bulevard nu are tocmai o istorie fericită. Şi în care comedia, în general, este transformată fie în dramă cu pretenţii – vezi, spre exemplu, producţii recente după comediile lui Caragiale – fie în comedioare-kitsch, ale căror afişe împânzesc adesea Bucureştiul.

Mizând pe interpretarea actorilor şi, mai ales, pe farmecul irezistibil al lui Horaţiu Mălăele, regia îşi permite apoi – având planul de suprafaţă rezolvat de la sine – să adâncească toate celelalte conflicte din scenă, lăsând să se iţească parcă din spatele unui văl fin tristeţea din inima comediei. Asta fără să păgubească în vreun fel situaţiile umoristice, construite cel mai adesea pe tipar clasic şi bazate tocmai pe tipuri de comic clasic: de situaţie, de caracter şi de limbaj. „Femeia care şi-a pierdut jartierele” este, în ansamblu, ca un copac căruia i se văd rădăcinile…. şi care-şi datorează florile încântătoare acelei structuri din adâncuri în care se găsesc deopotrivă noroaie şi nisipuri.

Construit pe ideea de oglindă-oglindire, spectacolul propune o combinaţie reuşită de scenografie simplă ,bazată pe jocuri de oglinzi (semnată tot de Silviu Purcărete), muzică originală (aparţinându-i lui Vasile Şirli), care îmbină ritmuri ciudate şi cântecele aproape infantile, şi o interpretare în cele mai multe momente ireproşabilă. Există şi scene în care actorii îngroaşă uşor peste limitele pe care pare să le fi trasat regia, dar într-o producţie de asemenea gen e oarecum scuzabil… Jocul de oglinzi este folosit de regizor în toată structura spectacolului. Gradenele sunt aşezate ca în oglindă, de-o parte şi de alta a spaţiului de joc, dulapurile din lemn greu au uşi de oglindă, în care publicul se reflectă şi a căror alunecare pe parchet creează o atmosferă cu totul specială, cu efecte hipnotice.

La nivelul poveştii, Silviu Purcărete îşi introduce spectatorii într-un univers fals comic. Ordinea aparentă din prima scenă este tulburată, iar la sfârşit domneşte dezordinea, căci spaţiul de joc a fost martorul bastonadelor, al bătăilor cu frişcă şi al multor altor situaţii de un comic savuros din care, în final, mai rămâne doar coaja… Pe scurt, istorioara lui Labiche ar arăta cam aşa: un bărbat îmbogăţit de curând angajează un servitor al cărui principal atu nu este tocmai inteligenţa şi care îl „salvează“ de la căsătoria cu o lenjereasă ce i-a furat minţile.

Condimentată cu obscenităţi, inteligent asumate la nivelul interpretării de toţi cei trei actori – Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Dorina Chiriac – montarea e o mostră de cum pot fi folosite aluziile sexuale pe post de comic, fără a aluneca vreo clipă în vulgaritate.  Ea este femeia săracă şi dornică de plăceri, dispusă întotdeauna să-şi ofere graţiile unui bărbat, fie el generos sau nu, şi care, atunci când descoperă că ar putea deveni soţie de bogătaş, joacă rolul fetei cuminţi. Dar ghinion! Unul dintre cei care se bucuraseră de priceperea ei, în timpul unui preafericit accident de trăsură, petrecut noaptea în pădure, este chiar noul servitor al stăpânului ce voia s-o ia de nevastă… Şi care, în timpul îmbrăţişării pasionale, rămăsese cu jartiera femeii…

Cum jonglează Silviu Purcărete cu lacrimile fetei care părăseşte scena îmbrăcată în rochie de mireasă şi, în acelaşi timp, cu situaţii de un comic irezistibil – în care tânăra ţâşneşte plină de farmec dintr-o oală mare cu spaghete din care cei doi oferă publicului spre degustare – este o surpriză pe care o veţi descoperi la faţa locului…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.