„În peisajul dispariţiei, precizia e aproape de evlavie”

Aşa credea Beckett, ascet fără voie în pustiul lumii, pe la jumătatea unui secol absurd, mutilat, plin de vorbe care nu spun nimic, fiind doar nişte „pete inutile de tăcere şi nimic”. Aşa a scris proză şi teatru irlandezul taciturn care şi-a plimbat tăcerea împreună cu Joyce, omul şi mai ales scriitorul. Aşa şi-a împins personajele, care nu se nasc, ci numai dispar, care nu trăiesc, ci doar se disipează, netrăind niciodată, căutând sfârşitul sfârşitului. Tragic, redundant, fără scăpare. Absurd, cum s-ar spune. Sau, la fel de bine, firesc.

sfarsit-de-partida_306x459Precizia „absurdului” beckettian e, într-adevăr atât de aproape de evlavie… în toate piesele şi în toate personajele, devenite iconuri ale modernităţii istovite: Godot, Krapp, Hamm şi Clov.

O sfidare a raţiunii

„Sfârşit de partidă” este un „peisaj al dispariţiei” care i-a descompus pe Hamm şi Clov, transformându-i în  precizia care e aproape de evlavie. Pe scena cea mică a Teatrului Metropolis din acest peisaj, desăvârşit în neverosimilul său, se naşte precizia-evlavie sau mai zis Hamm şi Clov o nasc. Dacă mergeţi la „Sfârşit de partidă”, aşa cum l-a citit şi şi l-a închipuit regizorul Alexandru Tocilescu, n-o să vedeţi pe scenă actori. Nici n-o să mai ştiţi că există actori, acele fiinţe omeneşti care întrupează fiinţe imaginare. Şi n-o să-i găsiţi pe scenă pe Răzvan Vasilescu şi Mihai Constantin. O să intraţi într-o insuportabilă, şi totuşi atât de firească încăpere a dispariţiei şi o să înţelegeţi ce este precizia-evlavie. Numele ei, odată cu apariţia acestui miracol căruia nu-i pot spune pur şi simplu „spectacol”, este Hamm şi Clov. Creaţi de dispariţie şi creatori ai ei, condamnaţi de neputinţă, un orb invalid încremenit într-o cruzime atât de firească în absurdul ei şi un servitor atât de omenesc în absurdul lui (neputând să plece, deşi după asta tânjeşte, deşi în faţă nu i se întind obstacole materiale sau imateriale) trăiesc sfârşitul sfârşitului. Sunt absurdul întruchipat, adică omenescul şi firescul. Precizia lor te sperie, ca şi evlavia. E neverosimilă. Nu poate fi, simplu, opera unui dramaturg, a unui regizor şi a actorilor, care se întâlneşte cu fiinţa ta, cel care stai la locul tău, în sala întunecată. Este sau cel puţin a fost, în seara de sâmbătă, 14 noiembrie, seara premierei, desăvârşirea de neînţeles pentru raţiune, o sfidare a raţiunii. În seara aceea din anul Domnului 2009 Răzvan Vasilescu şi Mihai Costantin au absentat de pe scenă şi din gândurile spectatorilor pentru că o aripă de (cuvântul e demonetizat şi stârneşte întotdeauna zâmbete sau rânjete sceptice, nu din cauza sensului său, ci din cauza minţilor noastre) geniu i-a atins şi i-a prefăcut în Hamm şi Clov.

sfarsit-de-partida2_327x2181Straniu şi irepetabil

Închişi în cuşca lor, aproape de mare şi departe de firescul lumii, adică de lipsa ei de sens, ei sunt prizonieri ai lipsei firescului. Existenţa lor este deopotrivă absurdă în firescul ei şi firească în absurdul ei. Lectura regizorului, care a jucat pe ideea că între firesc şi absurd nu e o prăpastie, că ele nu sunt incompatibile, ba mai mult, pot arăta la fel, a desenat un „peisaj al disperării”, al sfârşitului  care trebuie să se sfârşească. Regizorul a pus sub reflector absurdul şi firescul vieţii omeneşti, precum şi misterul de nepătruns al acestei combinaţii, al lui, cu o expresie noiciană, „cum e cu putinţă”. A desluşit spiritul beckettian postmodern, a transpus inteligent, fără să inoveze. A pus pe scenă nimicul şi neputinţa, absurdul şi firescul lor, prin neverosimilii Hamm şi Clov, pentru care nimic nu (mai) înseamnă nimic. „Toată viaţa, aceleaşi întrebări şi aceleaşi răspunsuri” – iată-l pe Beckett, prin cuvintele orbului crud. E la fel şi cu mare, şi fără mare, şi dacă pleci, şi dacă stai. Totuşi… Ce să urmeze după „totuşi”?

Precizia, atât de aproape de evlavie, a alchimiei dintre Hamm şi Clov, şi ea sfidătoare pentru raţiune, e dincolo de dialog, care nu mai există. E un fir care-i leagă, absurd şi aşa de firesc, dincolo de „petele inutile de tăcere şi nimic”, care sunt cuvintele. Pe scenă, ca şi în afara ei este un miracol. „Sfârşit de partidă” este un unicat autentic, pe care se văd însemnele artei puternice: stranietatea şi irepetabilitatea. Poate că, atunci când veţi ieşi din sală, să nu vă amintiţi nimic din ce s-a spus pe scenă. Dar fără îndoială că n-o să scăpaţi multă vreme de imaginea lui Clov privind prin fereastra înaltă, cu sau fără lunetă.

Print

Un Comentariu

  1. patrunjel 13/12/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.