„Mâine-i Sf. Valentin…”

După ce, câţiva ani la rând, moda Sf. Valentin a fost considerată trendy şi cultivată şi unde a fost, şi unde n-a fost cazul, acum trendul s-a schimbat şi e la modă să fii anti-Sf. Valentin şi pro-Dragobete. Care Dragobete a intrat în folclorul contemporan puternic împins din spate de Sf. Valentin venit de peste hotare…

Dincolo de inimioare colorate, balonaşe, steluţe şi kitsch cât cuprinde, Sf. Valentin a devenit un bun prilej de a vinde orice… De la crema de ghete la brânza topită şi de la torturi în formă de inimă la meniuri în restaurante de lux sau de cartier, totul e „pentru îndrăgostiţi”. Toată lumea are oferte speciale pentru îndrăgostiţi. Şi cu cât mai vârtos strigă noii purişti împotriva importului de sărbători, cu atât mai mult cresc consumatorii de Valentine’s Day. Totul are legătură cu Sf. Valentin. Ce haine să porţi, ce haine să nu porţi, unde să mergi, unde să nu mergi, ce e potrivit să mănânci, să bei, se fac topuri – atenţie! – nu cu ce filme să vezi, ci cu ce filme nu e potrivit să vezi de Valentine’s Day etc. etc. etc.

Nu mi-am propus să fac apologia zilei de Sf. Valentin şi cu atât mai puţin să-i condamn în vreun fel pe cei care-o serbează. Există însă un alt aspect care mi-a atras atenţia răsfoind virtual programele teatrelor şi primind newslettere cu ofertele din săptămâna asta. Dacă tot facem marketing cu Ziua Îndrăgostiţilor, atunci să fie tacâmul complet. La Comedie se joacă (pură întâmplare!) „Love”, la Operetă „Desculţ în parc”, la Metropolis „Nevestele vesele din Windsor”, iar la Sibiu, a doua zi, pe 15 februarie, „Some Girl(s)” cu ofertă specială, un bilet gratis pentru domni că e post-Valentine’s Day…

Totul bine şi frumos şi lăudabilă grija teatrelor de a potrivi „vorba cu fapta”, cum frumos spunea prinţul Hamlet, într-o poveste de demult în care Ofelia cânta un cântec ce-ncepea exact aşa: „Mâine-i Sfântul Valentin,/ Dis de dimineaţă/ La fereastră, iată,-ţi vin/ Ca să-ţi fiu mireasă…” Dar n-au trecut nici două săptămâni de când, pe 1 februarie, de ziua lui Caragiale, teatrele au uitat să programeze vreun spectacol după vreun text al dramaturgului pe care ne place să-l numim „naţional”. Şi nu-i exces nici de patriotism, nici de zel, ci doar o constatare. Că nu voim „cu nici un preţ” să fim „supt vremuri”, e evident, că ne formalizăm oricând, oriunde şi oricum „dac-o cer interesele partidului”, e evident şi asta, că între Sf. Valentin şi Dragobete alegem… şi pe Sf. Valentin, şi Dragobetele sare în ochi. „Ca românu’, imparţial”. Ce rămâne însă cu totul necunoscut şi învăluit în aburii misterului psihologiei noastre naţionale e tocmai spiritul lumii lui Caragiale de care „ne râdem” şi nu prea.

Dar „Mâine-i Sf. Valentin/ dis de dimineaţă…”