Ştim că istoria literaturii, inclusiv cea a dramaturgiei, abundă în nebuni care, cum se autoportretiza Hamlet, nu sunt nebuni „decât dinspre nord-nord vest”. Asemenea prozei, teatrul postrenascentist e plin de nebuni aparenţi, mulţi dintre ei ecouri ale bufonilor de altădată, de lunatici care vorbesc în dodii pentru cei care n-au urechi să audă şi ochi să vadă. Pe scenele lumii au păşit, în ultimele secole, nenumăraţi nebuni a căror nebunie înseamnă cu totul altceva decât în medicină sau în psihologie.
Un caz celebru, cu grad ridicat de reprezentativitate pentru nebunia sinonimă cu „îndrăzneala şi încăpăţânarea de a fi altfel decât majoritatea”, este eroina ultimei piese a lui Jean Giraudoux, scrisă într-o epocă în care temerarii care nu pot părea decât nebuni au fost mai mult decât necesari. Dramaturgul s-a stins la începutul lui 1944, la nici un an după ce a scris, în timpul Ocupaţiei germane, „Nebuna din Chaillot”, piesă cu accente moralizatoare, din care transpar limpede un avertisment şi un mesaj de pace către o lume bolnavă. Ca „solie de pace” şi pledoarie pentru „la joie de vivre”, piesa va fi, desigur, etern actuală. Pe această dimensiune a mizat şi regizoarea Alice Barb, autoarea spectacolului care se joacă la Teatrul Metropolis din Bucureşti de toamna trecută şi care evidenţiează tocmai eternitatea bolii de care suferă omenirea (omul luat ca individ şi ca entitate colectivă deopotrivă).
Sugerând o epocă (jumătatea secolului XX) şi un spaţiu (Parisul catedralelor gotice şi al bistrourilor în care descind contese, peticari, florărese şi mai ales borfaşi, fie ei hoţi de buzunar sau afacerişti milionari), decorul (semnat de Vanda Maria Sturdza) şi costumele (create de Anca Pâslaru) delimitează bine povestea tocmai fiindcă sunt elemente care o particularizează, astfel încât să evite o redundanţă, de vreme ce textul propune un mesaj cu ecou universal. Într-o producţie de aproape două ore, pe scenă se derulează multele tablouri, intens populate şi intens colorate, din care se spune povestea unei contese excentrice, al cărei ideal de a trăi frumos nu poate părea decât anacronic, neverosimil şi, cum deschis afirma autorul piesei, de-a dreptul fantezist. „Este suficient să apară o singură femeie luminată şi excentrică pentru ca nebunia lumii să piară”, spunea încrezător Jean Giraudoux, explicându-şi piesa. În jurul „luminatei” Aurélie, care nu vede decât ce vrea să vadă, şi al universului ei închipuit – dar, pentru ea, cât se poate de real – se construieşte spectacolul, dominat de abilitatea interpretativă şi de farmecul Danei Dogaru. De la prima scenă, petrecută într-o cafenea din strada Chaillot, în care providenţa aduce împreună un milionar, un baron, un broker şi un prospector dornic să facă bani din petrol, şi până la ultima, când inumanii cu chip de om dispar în necunoscut, victime vinovate ale complotului salvator urzit de contesă, Dana Dogaru joacă iscusit curajul de a fi altfel, curajul de a refuza adevărul general al lumii, preferând adevărul personal. Lumea nu e cum e, ci cum o văd şi o fac eu – iată „principiul” de la care nu se abate contesa fantezistă.
Acelaşi principiu le conduce şi pe Constance, Gabrielle şi Josephine. Alegând interpretarea pe linia fină dintre comedie şi tragedie, Ileana Stana Ionescu, Alexandrina Halic (prezentă pentru prima dată într-un spectacol pentru adulţi, după ce a făcut teatru pentru copii decenii bune) şi Irina Petrescu îşi reconfirmă valoarea, ridicând semnificativ nivelul jocului. Câteva scene din actul al doilea sunt printre cele mai izbutite. După încheierea spectacolului, îţi rămân în minte imagini cu Ileana Stana Ionescu, mângâindu-şi imaginar câinele răposat, cu Alexandrina Halic costumată ca o fetiţă bătrână, interpretându-şi la limita cu parodia rolul de domnişoară ratată, sau cu Irina Petrescu în postura judecătorului care are de-a face cu o cauză desprinsă din teatrul absurd. Cele patru actriţe îşi merită din plin aplauzele (merită chiar mai multe decât cele de la reprezentaţia văzută de mine). Dincolo de nivelul interpretării, ele au în comun lipsa demonstrativismului în interpretare. Cu alte cuvinte, joacă nemoralizator într-o piesă moralizatoare, mişcându-se cuceritor pe teritoriul „nebuniei”, care nu este aici decât refuzul realităţii. Spectacolul datorează mult firescului lor pe scenă şi credibilităţii jocului, cu atât mai mult, cu cât joacă personaje care le par „într-o doagă” celorlalte personaje, dar care, privite din public, trebuie să se vadă altfel. Altfel ar putea vedea în jur şi publicul care, după ce a ieşit de la acest spectacol, se gândeşte o clipă la curajoasa contesă care n-a vrut nici în ruptul capului să vadă lumea aşa cum e.
Print