„Noche de Bach” în gri

Spectacolul de dans „Noche de Bach”, a cărui coregrafie este semnată de Gigi Căciuleanu, a avut recent câteva reprezentanţii în România (la Bucureşti, Sibiu, Cluj şi Timişoara), în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”.

Imagine din spectacolul "Noche de Bach"

Aşa cum o vede cunoscutul coregraf de origine română, „matematica senzuală” din lucrări inepuizabile ale lui Bach s-a aşezat pe scena mare a Naţionalului bucureştean prin mişcările, parcă desprinse din ultimele decenii ale dansului modern, unor artişti care şi-au etalat calităţile de gimnaşti în formă şi au pus în umbră misterul dansului. Pentru ochiul amatorului, spectacolul, animat de ruperi de ritm, de continue reaşezări, ca într-un nesfârşit calcul matematic ce caută un număr care este mereu altundeva, a fost într-adevăr o încercare curajoasă de a traduce în dans combinaţia abstractă dintre matematică şi senzualitate despre care vorbea coregraful. Într-o oră şi jumătate, „Noche de Bach” şi-a chemat spectatorii spre prezenţa concretă a corpului, şi nu dincolo de ea, parcă în contrast cu metafizica muzicii lui Bach. Cel puţin prima parte, „Conciertos” (Concertele Brandenburgice 3 şi 5), o arată cu vârf şi îndesat. Numai că ochiului profan nu i-a părut că acolo trupul ar fi avut funcţia de instrument, ci, dimpotrivă, ar fi servit drept scop, ceea ce spunea, într-un fel sau altul, şi Gigi Căciuleanu: „Un angrenaj de corpuri, un grup de personalităţi, un mecanism ale cărui elemente conştiente şi creative sunt dansatorii, corpuri plămădite din umbră şi lumină – cele două laturi gemene ale sufletului”.

Etalând, în percepţia mea, supremaţia fizicului, gimnastica se apropia în partea a doua de dans şi de teatru, artă a descoperirii mecanismelor din şi de dincolo de corp. În „Canticos” („Jesus bleibet meine Freude” a capella), spectacolul se întâlneşte fulgerător cu emoţia, absentă în prima parte, atât din mişcările mecanizate ale dansatorilor, când şi din impactul asupra multora dintre spectatori, printre care m-am numărat. Bun vorbitor, Gigi Căciuleanu şi-a definit convingător această a doua parte a spectacolului ca „piesă de teatru radiofonic”, adăugând că este vorba totodată despre „o înlănţuire de introspecţiuni spirituale, un cânt dansant, inspirat din senzualitatea «Cântării Cântărilor» şi din nevoia de a se destăinui Fiinţei Supreme, singura capabilă să conecteze ceea ce este profund personal cu infinitul universal, subiectivul cu obiectivul, astralul cu biologicul”.

Prezentarea spectacolului (care a fost realizat în anul 2005) cu ocazia marelui festival care se desfăşoară până pe 25 septembrie sub semnul muzicii lui George Enescu a fost, fără îndoială, o pată de culoare, din fericire deloc singura din evenimentul menţionat. „O pată de culoare” la figurat, nu la propriu. Griul metalic de pe scenă şi cel din costumele artiştilor, vidul în care s-au aşezat şi reaşezat, în prima parte, corpurile dansatorilor, căci numai ele s-au văzut pe scenă, sufletele rămânând ascunse privirii din sală, s-a depus în memoria spectatorului.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.