„Scripcarul pe acoperiş” salvează onoarea „nereperată” a musicalului de România

Ştim cu toţii că a fost, mai întâi, unul dintre cele mai longevive musicaluri din istoria Broadwayului, un spectacol văzut şi iubit de milioane de oameni. A devenit apoi un film, şi el de succes. Din 1964 încoace, „Scripcarul pe acoperiş”, povestea plină de umor a unei familii evreieşti din satul Anatevka, Ucraina, aşa cum s-a petrecut ea în imaginaţia scriitorului Scholom Aleichem, autorul textului adaptat pentru scenă de Joseph Stein, reuşeşte performanţa de a nu plictisi. Bogat în întâmplări cu cel puţin două tăişuri, mizând pe personaje verosimile şi variate, dar şi pe etern inepuizabilele teme ale modernităţii, textul vioi pe care l-au adaptat multe teatre americane şi englezeşti în ultimele decenii a atras acum şi un regizor din România.

La ediţie din 2011 a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, încheiată duminică, 2 octombrie, a avut premiera „Scripcarul pe acoperiş” în varianta autohtonă, la care m-am dus, recunosc, cu rezerve serioase, ca să mă exprim eufemistic. Rezervele veneau, bineînţeles din faptul că teatrul românesc nu este deloc prieten cu musicalul, „n-are organ” pentru aşa ceva, cum îmi spunea Florin Zamfirescu, şi nici publicul nu are. Scurt şi direct spus, nu văzusem niciodată vreun musical românesc valoros  (cu excepţia „Supermarket”-ului lui Theo Herghelegiu, care nu este deloc un musical în sensul clasic al termenului). Şi iată că s-a întâmplat, chiar în prima zi de festival, să constat pentru a nu ştiu câta oară că ideile care tind să se generalizeze dăunează grav deschiderii.

Scepticismul găunos nu m-a împiedicat, însă, să privesc surprinsă şi bucuroasă, aproape patru ore, „Scripcarul pe acoperiş” montat de Korcsmáros György la Teatrul „Regina Maria”, un spectacol demn de a fi găzduit de cele mai importante scene din România, o producţie de forţă, chiar impresionantă, pusă pe picioare în puţin mai mult de o lună, ceea ce este o performanţă în sine. Regia de calitate, care a găsit măsura, amestecând potrivit ingredientele şi dându-le gust, interpretarea actorilor, convingătoare şi omogenă, surprinzăor de bună la secvenţele muzicale, în care sunt acompaniaţi live de instrumentişti aleşi din comunitatea evreilor din oraş, decorurile şi costumele profesioniste, ca şi foarte solicitantul joc de lumini sunt suficiente argumente care arată, direct, simplu, că spectacolul este o reuşită. Una cu atât mai demnă de luat în seamă, cu cât musicalul este departe de a fi un gen măcar testat profesionist în teatrul de la noi.

Instabil, efemer, perisabil sau scripcar pe acoperiş, nici chiar departe de cei cu picioarele pe pământ, nici chiar aproape de cer, o fiinţă suspendată într-un spaţiu imprevizibil şi greu vizibil. Cu alte cuvinte, un om care caută să-şi ţină echilibrul şi, în acelaşi timp, să facă ceva frumos, cum ar fi muzica. „Un scripcar pe acoperiş… Sună nebuneşte, nu-i așa? Însă aici, în micuţul nostru sat Anatevka, s-ar putea spune că fiecare dintre noi suntem un scripcar pe acoperiş, încercând să încropească o melodie simplă şi plăcută, fără a-şi rupe gâtul. Nu e uşor, credeţi-mă. S-ar putea să ne-ntrebaţi «De ce staţi cocoţaţi acolo, dacă-i atât de periculos?». Ei bine, vă spun eu de ce: Anatevka e casa noastră! Şi cum ne păstrăm echilibrul? Asta v-o pot spune într-un singur cuvânt: tradiţia!” Sunt cuvintele cu care lăptarul Tevye (interpretat de Richard Balint, care se remarcă la fel de convingător într-o rol de o cu totul altă factură din interesanta montare după „Biloxie Blues”, realizată tot la Oradea de trupa locală „Iosif Vulcan”) începe să-şi depene povestea. De fapt, o poveste ca oricare alta, în care tradiţia, cu toate ale ei cele bune şi cele dăunătoare, se arată în toată splendoarea, în toată forţa şi, adesea, în tot ridicolul ei. Iar satul Anatevka şi lăptarul Tevye, cu ale sale cinci fete dornice de măritiş, dar nu din cel tradiţional evreiesc, sunt câmpul de luptă în care tradiţia se confruntă cu ameninţarea pe care o reprezintă invazia modernităţii, trecerea la un alt timp istoric. Un câmp de luptă în care e loc de zâmbete şi de lacrimi, de frici adolescentine şi de bucurii mărunte, de vise inventate pentru salvarea unui suflet, de toate cele ale oamenilor din toate timpurile, dar, înainte de orice, de un umor care poate duce pe umeri supravieţuirea multor suflete.

Umorul, care nu cade nici în derizoriu, nici la nivelul cioacelor de show, şi compoziţiile muzicale de calitate, bine interpretate în fosa din impresionanta sală mare, recent renovată, a Teatrului „Regina Maria”, reuşesc, printr-un ritm alert care propune scene scurte, de impact, care nu fac greşeala de a-i explica tot spectatorului, să închege un musical adevărat. Ingredientele de calitate şi prepararea de calitate nu pot da decât un produs asemenea. Vreme de patru ore, spectacolul îşi poartă spectatorii departe, într-un sat, la începutul unui secol greu pentru evrei şi pentru omenire. Istoria mare invadează brutal şi absurd vieţile mici ale membrilor comunităţii, fiecare cu defectele şi calităţile lui, cu dorinţele şi neputinţele lui. Personajele funcţionează în comunicate, fără ca dimensiunea individuală să aibă de suferit în spectacol, unde fiecare rămâne un mic univers alcătuit din universul cuprinzător, dar limitat, care este comunitatea.

Fetele lăptarului se îndrăgostesc, ceea ce tradiţiei evreieşti nu-i este deloc pe plac, şi vor dreptul de a alege. Fiecare aleargă după fericire, fiecare caută, fiecare trăieşte într-un timp viu, real, care subminează timpul încremenit din Anatevka până în clipa în care istoria dă buzna peste „poporul ales” („Da, ştiu, suntem poporul ales. Dar mi-aş dori, Doamne”, spune Tevye, într-o replică tipică din multele scene în care stă de vorbă cu Dumnezeu, „ca din când în când să-i mai alegi şi pe alţii”). Nimic din ce e omenesc nu lipseşte din poveste şi nici din spectacol, care le datorează mult actorilor ce fac faţă cu brio, vorbind armonios aceeaşi limbă, jucând, fiecare cu personalitatea lui, în acelaşi film, cum s-ar spune. „Scripcarul pe acoperiş” a meritat să deschidă festivalul, îşi merită aplauzele şi ar merită să fie văzut de cât mai multe lume, nu numai de orădeni.

Print

3 Comentarii

  1. Radu Dan 10/03/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.