„Suntem plătiţi mai puţin ca femeia de serviciu de la Parlament”

Este actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi face parte din compania de teatru a lui Dan Puric. A jucat pe mari scene al lumii, în spectacolele puse în scenă de Dan Puric, iar la Naţionalul bucureştean o puteţi întâlni în opt montări. A obţinut după terminarea facultăţii o bursă la New York, dar s-a întors de la Actors’s Studio pentru că regizorul Ion Cojar a chemat-o să joace în „Azilul de noapte”… Este Ileana Olteanu.

 

 Plecaţi mâine la Frankfurt să jucaţi rolul Dulcineei în spectacolul “Don Quijote”. Cât de aproape vă e Dulcineea sau cât de aproape sunteţi dumneavoastră de Dulcineea?

Dulcineea reprezintă idealul feminin. Orice om are nevoie să creadă în ceva sau în cineva. Don Quijote a ales-o pe Dulcineea. Asta îl face şi pe el frumos şi face frumoasă şi cauza pentru care luptă. Dulcineea reprezintă visul, iubirea, lumina, idealul după care tânjeşte Don Quijote. Este un rol în care mă regăsesc foarte mult şi care mi-a adus multe bucurii. Se jacă cu casa închisă de trei ani la Teatrul Naţional din Bucureşti, spectatorii vin la cabine cu o stare de fericire, turneele pe care le-am făcut în ţară şi în străinătate au confirmat valoarea şi performanţa spectacolului şi sperăm ca şi acum, în Germania, la Opera Naţională din Frankfurt, să oferim o altă imagine a României, una în care să se vadă focul… nu cenuşa!

 Continuând povestea cavalerului rătăcitor, v-aş întreba dacă v-aţi simţit vreodată în teatru – aşa cum este el astăzi în România – un Don Quijote care se bate cu morile de vânt?

Niciodată! La mine lucrurile au evoluat firesc, armonios, fără compromisuri. Nu am suferit niciodată că nu sunt distribuită, am jucat din primul an în piese bune, în spectacole de succes şi până acum sunt mulţumită de cei 11 ani la Teatrul Naţional. Câteodată mă gândesc că Dumnezeu a fost prea bun cu mine. Am primit de tânără un loc în teatru, am fost tot timpul distribuită fără să cer eu lucrul acesta, am jucat mult. Chiar acum joc în opt piese la TNB („Sinucigaşul”, „Egoistul”, „Visul unei nopţi de vară”, „O nopate furtunoasă”, „Sânziana şi Pepelea”, „Don Quijote”, „Idolul şi Ion Anapoda”, „Molto Gran Impresione”) şi una la trupa independentă a lui Dan Puric, („Made in Romania”) la Sala Rapsodia. Încă nu am întâlnit morile de vânt şi sper nici să nu le întâlnesc, pentru că firea mea nu e ca a lui Don Quijote…

Aţi mers cu “Don Quijote” pe multe scene din lume. Cum aţi descoperit teatrul şi publicul de pretutindeni şi cum v-au descoperit ei pe voi?

Am mers cu Don Quijote la Londra, Paris, Madrid, Berlin, Bruxelles, Viena, Alcala de Henares etc., dar şi în alte ţări, cu celelalte spectacole ale companiei Dan Puric, cum ar fi China, Elveţia, Ungaria, Italia, Polonia, Albania, Grecia, şi peste tot publicul a fost impresionat de calitatea, performanţa şi mesajele spectacolelor noastre. Ele ajung direct la sufletul lor, nefiind bariera limbajului şi amestecul acesta de pantomimă, step, arte marţiale, dans şi muzică de bună calitate este uşor de asimilat şi, totodată, impresionant. Eu am văzut mai puţin teatru în turneele în care am fost, pentru că nu prea ai timp, dar am văzut la Londra „The Producers”, iar pe Broadway am văzut musicalurile de acolo. Nu am ce să comentez. Sunt perfecţi. Dansează şi cântă perfect, tehnic sunt perfecţi. În Polonia, la un festival de teatru la care noi participam cu piesa „Costumele”am văzut „Othello” pus de Nekrosius şi m-a impresionat foarte tare. Şi el, ca regizor, şi actorii. Dar când am lucrat cu Felix Alexa la „Sinucigaşul” am avut şi eu acest sentiment. Că suntem o trupă ca a lui Nekrosius sau a lui Dodin.

Care sunt problemele cele mai mari pe care le resimţiţi personal în teatru?

Cred că salariul de 14 milioane pe lună. Mi se pare bătaie de joc. Am prieteni în străinătate, actori, şi care la vârsta mea au o mie de euro pe lună cel puţin. Dacă ai şi colaborări la alte teatre, suma se ridică. La noi nu există respect pentru artişti. Suntem plătiţi mai puţin decât femeia de serviciu de la Parlament. Eu intru în teatru marţi şi ies duminica seara. Am spectacole zilnic şi câteodată am două spectacole pe zi. E o muncă imensă, un efort fizic şi psihic care ar trebuie plătit. Nu avem sâmbete sau duminici, pentru că noi jucăm atunci. Nu vrem decât să fim respectaţi şi preţuiţi pentru munca li bucuria pe care o aducem oamenilor.

Dacă vă întoarceţi în timp, vă amintiţi momentul când aţi înţeles că vreţi să deveniţi actriţă? De ce aţi ales teatrul?

Destinul m-a adus aici. Eu voiam să devin avocat, am terminat filologie-istorie şi trebuia să dau la Drept. Dar aveam un prieten din copilărie care dădea la teatru şi m-a convins să încerc şi eu. Am intrat, el a picat… Acum e în America. Am învăţat într-o seară două poezii, o povestire şi un monolog. Asta a fost tot. Nici un efort, nimic special. Trebuia să cânţi şi eu le-am zis că nu ştiu. Era un profesor care mi-a testat urechea muzicală, şi-a dat seama că am şi am intrat. Eu am făcut şi opt ani de balet, dansuri populare, de societate etc. Mă mişcam destul de bine şi mi-au folosit în teatru. Am învăţat apoi step şi pantomimă şi îmbin acum teatrul clasic cu cel nonverbal. Deci pot să spun că nu eu am ales teatrul, ci teatrul m-a ales pe mine!

Vă amintiţi momentul debutului?

Debutul a fost extraordinar. Eu am terminat actoria la clasa marelui profesor şi regizor Ion Cojar. Un om care mie mi-a schimbat viaţa şi mi-a marcat-o într-un mod profund. Dacă sunt în Teatrul Naţional acum şi dacă am debutat atât de frumos s-a întâmplat graţie profesorului meu. Eram în America, la Actor’s Studio. Eram de trei luni deja şi aveam de gând să rămân acolo. Terminasem Facultatea de Teatru şi am găsit o bursă la New York. Am primit un telefon de la mama care îmi spunea că mă cheamă dl Cojar în ţară pentru o piesă la Teatrul Naţional. Punea „Azilul de noapte” a lui Gorki cu o distribuţie impresionantă: Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan, Draga Olteanu Matei, Costel Constantin, Mircea Rusu, Valentin Uritescu, Tania Popa… Cred că jucam lângă marii noştri actori şi eram atât de emoţionată, încât nu prea îmi dădeam seama ce se întâmpla cu mine. Jucam un băieţel cu acordeonul, Alioska, un travesti. Luam aplauze la scenă deschisă tot timpul şi furam meserie din culise. Îmi plăcea să mă uit printr-o crăpătură din Arlechin la scenele dintre Marin Moraru şi Gheorghe Dinică, dintre Florina Cercel şi Mircea Rusu, la monologurile lui Radu Beligan sau Ovidiu Iuliu Moldovan… Acesta a fost debutul meu pe care nu-l voi uita niciodată.

De atunci şi până acum au trecut… roluri multe. Aţi mers şi spre un alt tip de exprimare artistică, în care teatrul şi dansul se întâlnesc. Povestiţi-mi cât de aproape vă este, cât de bine va regăsiţi în această forma de spectacol.

Sunt momente când mă simt mai bine în teatrul nonverbal. Îmi place combinaţia aceasta minunată şi ofertantă de pantomimă, dans, step, arte marţiale. Am învăţat foarte mult în ultimii ani, am făcut sabie chinezească, step, who-sho, dansuri populare, româneşti, ruseşti. Mă specializez mereu şi este o zonă inepuizabilă. Nu mai am timp liber foarte mult, dar încerc să mă strecor. Programul de la Teatrul Naţional este foarte încărcat, dar încerc să fac faţă. Acum vreau să învăţ un dans cu evantaie chinezeşti şi thai-chi. „Hic sunt leones”, „Made in Romania”, „Cei 150″ sau „Costumele” sunt spectacole de suflet, pe care le joc oricând cu mare plăcere. În „teatrul cu vorbe” am o piesă de suflet la care am lucrat foarte mult şi cu multă dăruire şi care mi-a adus multe satisfacţii şi laude de la oameni obişnuiţi, dar şi de la specialişti în teatru. Este vorba de „Sinucigaşul” a lui Nikolai Erdman, în care eu joc rolul Maşei, soţia lui Podsekalinkov. Felix Alexa a montat piesa cu multă profunzime şi m-am bucurat că s-a luptat să joc comedia dramatic, aşa încât rolul meu a căpătat o latură tragică, latură pe care eu o am în mine, dar nici un regizor nu a pariat încă pe ea. A avut curajul acesta şi am reuşit împreună să facem un lucru bun.

Au fost momente când aţi vrut să renunţaţi la teatru? Există ceva ce v-ar putea face să vă opriţi din drum?

Nu! Iubesc ceea ce fac şi pasiunea cu care fac teatrul dă vieţii mele un sens, însufleţeşte totul, îmi lărgeşte orizontul.

Ce este pentru dumneavoastră teatrul?

Teatrul este pentru mine ca un  iubit… La care mă gândesc în fiecare zi!!!

Ce Întâlnire/Întâlniri v-au marcat viaţa… în teatru şi nu numai?

Întâlnirea cu Dan Puric, cu Ion Cojar, Sanda Manu, Radu Beligan, Felix Alexa, cu colegii de facultate şi cei din teatru şi, nu în ultimul rând, cu familia mea. Familia este pe primul loc, dar am o tristeţe, că îi văd rar. Acesta e sacrificiul pe care îl face un om dedicat artei şi profesiei lui.

Spuneţi-mi o poveste sau povestiţi-mi o întâmplare fără de care Ileana Olteanu nu ar fi fost Ileana Olteanu.

Povestea este simplă: Mama! Fără ea nu ar fi exista Ileana cea de astăzi. Şi tata. Şi le mulţumesc…