„Undercloud” vine la Teatrul „La Muse”

La începutul toamnei, înainte de deschiderea noii stagiuni, ediţia din acest an a Festivalului de Teatru Independent Undercloud vă invită la treisprezece zile de teatru de calitate. Producţiile care vor fi prezentate în Teatrul La Muse de pe Lipscani, începând din această seară, sunt şi mai vechi, şi mai recente şi vin de la Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours, Compania de Teatru D’AYA etc.

Festivalul are toate şansele să fie un „eveniment”, poate mai mult decât la ediţiile precedente, pentru că întruneşte două condiţii importante: pe de o parte, este plasat strategic într-o perioadă în care Bucureştiul duce lipsă de spectacole, teatrele de stat fiind în vacanţă, iar cele independente jucând, şi ele, destul de puţin pentru o capitală în care trăiesc peste două milioane de suflete. Pe de altă parte, anul acesta „Undercloud” a strâns „sub nor” douăzeci de producţii de calitate, unele dintre cele mai bune din teatrul independent al ultimilor ani, care dovedesc întoarcea la spectacolul de actor, din ce în ce mai dorit de publicul de toate felurile.

În prima săptămână, în Teatrul „La Muse” vor descinde câteva spectacole mai vechi, creaţii reuşite ale unor artişti tineri, şi câteva producţii mai noi. „American Buffalo”, regizat de Cristi Juncu, „9 grade la Paris”, spectacolul montat de Peter Kerek, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, în regia semnată de Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, sau „Amalia respiră adânc”, spectacolul Marianei Cămărăşan, sunt spectacole puternice, vii, profesioniste, care povestesc destine, întâmplări, stări şi gânduri cu forţa cu care povestesc adevăratele talente, spectacole la care aş duce pe aproape oricine mi-ar cere să meargă la teatru la Bucureşti.

Interesante şi cu mesaj pentru spectatorul plecat să vadă teatru la club sunt şi „Te iubesc! Te iubesc?”, care-i datorează mult minunatului text al lui Dumitru Solomon, dar şi celor doi actori cu poftă de joc şi de joacă, şi „Cum m-am lăsat de gândit. Mic tratat pentru intelectualii epuizaţi”, regizat de Bogdan Muntean. Acestea ilustrează într-adevăr definiţia fără pretenţii pe care au dat-o organizatorii spectacolelor din festival – „teatru care zice ce crede, uman, fără artificii”. Cât despre „Autobahn”, de Neil LaBute, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, se poate spune că spectatorii vor avea ocazia de a vedea poveşti rostite într-un spaţiu destul de rar întruchipat pe scenă: o maşină. Spaţiu îngrădit, care te obligă la câteva poziţii fixe, maşina devine în spectacol o lume în sine, din care exteriorul apare, fireşte, altfel.

„Autobahn” şi „Cada cu picioare”, spectacolul regizat de Florin Zamfirescu, în care joacă Ştefana Samfira şi Cristi Balint, au în comun deschiderea şi pluralitatea. Perspectivismul şi bogăţia de destine din cele două piese oferă partituri generoase pentru interpreţi şi mizează pe strategii simple, dar sigure de cooptare a spectatorului. Comedie nuanţată grav de suntele violoncelului, piesa lui Wener Trieschmann favorizează ieşirea la rampă a artiştilor, exact în măsura în care o permit şi textele celorlalte spectacole din festival.

Pe pluralitatea poveştii mizează şi „Ce ne spunem când nu ne vorbim”. Spectacolul recent al lui Chris Simion, directoarea festivalului, face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind, nu-i aşa?, „continuarea” unei cărţi scrise de regizoare. Cum încă n-am văzut spectacolul, care aduce în scenă artiştii din „Dragostea durează trei ani” (Cristi Iacob, Ilinca Goia şi Vitalie Bichir), nu mă pronunţ. La fel şi în cazul exerciţiului de commedia dell’arte regizat de Tudor Lucanu. Iar „One Woman Magic Show”, cu Cristina Strecopitov, mi-a strânit curiozitatea în primul rând pentru că e regizat de Andrei Teaşcă. Legătura cu teatrul e relativă, ca mai tot în viaţă…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.