„Uneori poate fi toxic să te duci la teatru”

Şi-a publicat primul volum al Operelor cumplite. Joacă mai rar, dar nu refuză proiecte care au şi ceva mai mult decât entuziasm. Cu acelaşi nume ca al tatălui său, dar cu o voce distinctă: Florin Piersic Jr.

Asociaţi citirea acestui interviu cu o melodie de Tom Waits.

Ai uneori alura unui intelectual rebel, ciufut… Pozezi?

S-ar putea. Uneori mă surprind făcând asta. Dar nu cred că mă dezavantajează. Am şi asta în tema designului. Şi am voie. Pentru că sunt actor.

Poate fi aroganţa intelectuală o cochilie împotriva derizoriului de astăzi?

“Aroganţă” şi „intelectual” sunt două noţiuni care nu mă caracterizează. Îmi ajunge că ştiu să vorbesc şi să scriu româneşte fără greşeli gramaticale. Şi pot vorbi şi citi în câteva limbi străine. Dar nu sunt intelectual. Asta presupune asumarea unei imagini de om cu pipă care nu mă coafează. Şi din clişeul ăsta nu trebuie să lipsească superioritatea. Care e aroganţă. Aşa că n-am cum, scuze. Sunt omul care-i spune sărut-mâna femeii care spală pe jos cu mopul. Nu-l văd pe Liiceanu făcând asta, cu toate că e un om cu multe şanţuri pe creier. A, şi n-am răspuns până la capăt. Cochilia poate exista şi fără aroganţă. Orice om simte nevoia să şi-o inventeze, la un moment dat. Nu e bine să trăieşti singur, dar din când în când e sănătos să-ţi tragi capul în cochilie şi să nu mai auzi şi să nu mai vezi pe nimeni un timp. Puţin. Măcar până se-ncarcă bateriile.

Ţi-ai construit imaginea în totală opoziţie cu a tatălui tau (mainstream vs underground; extrovertit vs introvertit). Nu e vorba de o timiditate ascunsă?

Poţi s-o decodifici cum vrei tu. Există oameni cu care comunic real. Nu mai e vorba de timiditate decât în anumite situaţii. Situaţii în care timiditatea e o reacţie normală. Am cunoscut oameni aparent foarte “înfipţi”, care se manifestă în felul ăsta tocmai pentru   că-s timizi. Şi le-am simţit imediat punctul slab. Cred mai degrabă că am învăţat să mă descurc fără să fac pe mironosiţa. Unui bărbat nici nu-i stă bine să se comporte aşa.

Propun o întoarcere în timp. Cum vedeai teatrul când erai în liceu şi cum îl vezi acum? Ce rămâne dacă scazi acum – atunci?

În liceu nu ştiam nimic. Acum ştiu vreo câteva lucruri. Şi ştiu că mai am multe de descoperit. În liceu, mişto e că aveam senzaţia că ştiu tot. Mergeam la catedră şi îi spuneam poezii profesoarei de matematică. Eram îndrăgostit de ea, iar ea era fericită să întrerupă ora pentru cinci minute ca să asculte tâmpeniile pe care i le spuneam. Cred că-şi dădea şi ea seama că-s căzut în cap după ea. Colegii mei vorbeau, ţipau, râdeau, iar ea îi lăsa în pace şi avea această infimă complicitate cu mine. Cam ăsta era contactul meu cu teatrul în liceu. Evident, mergeam să văd spectacolele în care jucau părinţii mei. Pe unele le-am văzut de zeci de ori. Acum nu mai stau să spun poezii nimănui. Poate că o fac, mai rar, sub altă formă, atunci când vorbesc cu femeia pe care o iubesc.

Ce te-a determinat atunci să dai la actorie şi ce te-ar determina acum să renunţi? Să îţi iei lumea în cap şi să fugi?

Atunci am fost ghidat de mimetism. Influenţa părinţilor mei a fost imensă. Nu ştiam decât că vreau să fac asta. Şi aveam senzaţia că-s talentat, pentru că eram conştient că am destulă sensibilitate şi că, emoţional, sunt foarte vulnerabil. Şi făceam greşeala să pun semnul egal între talent şi sensibilitate. Acum aş renunţa la teatru dacă aş găsi casa aia de pe plajă, unde să pot să scriu şi să aud marea şi pescăruşii. Dar acum trăim în epoca în care plajele sunt inundate pe nepusă masă de valuri tsunami iscate de nicăieri, aşa că mă mulţumesc cu apartamentul din blocul în care stau. Deocamdată stau cu chirie într-o casă cu mobile vechi. Am trăit o perioadă bună în casa asta, e o zonă liniştită. Acum simt deja nevoia să mă mut, fiindcă au apărut unii care construiesc o clădire de birouri şi deja nu mai e amuzant. Întrebarea ta e oarecum inutilă, pentru că, din punctul de vedere al colegilor care mă cunosc, eu am cam renunţat la teatru. Joc foarte rar şi sunt ok cu asta. Există proiecte noi, dar n-am nici o certitudine că vor deveni realitate.

S-a schimbat viaţa ta de când ai devenit tată? Cum te-a schimbat Sonia?

Sonia m-a făcut părinte şi om în toată firea. Şi asta înseamnă că pot să fiu din nou copil, atunci când ne jucăm împreună cu piesele de Lego, sau când îmi arată cum l-a pus pe Mickey Mouse lângă Fifi şi-aşa mai departe. E cel mai important lucru de pe lumea asta. Să fii părinte. Înainte să se nască ea, eram doar un om care pierdea vremea. Acum încerc să fac nişte lucruri tocmai pentru că ştiu că ea o să le vadă şi o să le-nţeleagă mai târziu.

Cum rămâne cu rebelul? Mai poţi fi rebel după 40 de ani? S-au schimbat priorităţile?

Priorităţile s-au schimbat. Dar nu-nţeleg eticheta asta de rebel. Nu mi se potriveşte. Şi văd că lumea s-a obişnuit să mă numească aşa. Rebel şi nonconformist. Dacă aveam cercei în nas şi-n buric şi mă dădeam cu rimel ca Dennis Rodman, înţelegeam. Dar aşa mi-e destul de neclară apropierea. Cred că mă comport normal. Reacţionez normal la lucrurile care mi se-ntâmplă şi eventual iau atitudine. Încerc să nu le fac rău semenilor mei şi pretind de la ei acelaşi lucru. Hai să-ţi dau un exemplu concret. Felul în care arăt, da? Unii oameni sunt şocaţi când mă văd nebărbierit de două luni, fără să se gândească o clipă că poate barba asta îmi trebuie pentru un rol. Am voie să-mi iau libertatea asta. Adică pot să devin personajul pe care trebuie să-l fac şi să ies în continuare pe stradă. Dacă personajul respectiv are barbă de pustnic şi părul lung, nu-nseamnă că o să m-ascund în casă până trec zilele de filmare. Şi nu-i nici un sacrificiu. E doar nevoia de a aduce, în cazul de faţă, o transformare fizică personajului pe care-l fac. De cele mai multe ori, schimbarea e supeficială, mai mult interioară, pentru că nu beneficiez nici de regimul şi nici de bugetul actorilor de la Hollywood. Dar o astfel de implicare totală mă provoacă. Iar dacă tu mă vezi rebel, pe mine nu mă deranjează.

Ce ai pierdut şi ce ai câştigat maturizându-te?

Am pierdut o anumită prospeţime. Aia pe care o văd atunci când mă uit la Fix Alert, film pe care l-am făcut acum cinci ani. Dar am câştigat ceva experienţă şi asta atârnă mai greu la cântar. Am câştigat câteva kilograme în plus, am pierdut nişte haine care nu mă mai încap. Am câştigat câţiva prieteni, cu unii dintre ei am proiecte care ne leagă şi mai tare. Am pierdut câţiva prieteni. Cam asta e.

Ce semnifică pentru tine compromisul în artă? Există aşa ceva?

Absolut, e peste tot, şi la noi şi aiurea. Oameni care fac filme şi spectacole ca să ajungă cu ele în festivaluri faimoase. Oameni care cunosc reţeta descoperită de alţii şi o aplică fără scrupule. Lucrul ăsta nici măcar nu e de condamnat, pentru că majoritatea artiştilor care fac asta sunt convinşi că fac un lucru bun, şi chiar lucrează cu pasiunea la opera lor. Nu-şi dau seama că au căzut într-o capcană şi că sunt de fapt plagiatorii nu ştiu cărui nene care a inventat chestia aia. Rezultatele sunt doar reeditări ale aceleiaşi veşnice poveşti, supe reîncălzite. Cred că ăsta e un compromis.

Pot fi rebeliunea sau experimentul paravane pentru compromisuri calitative? (De dragul ineditului sau originalului).

Atâta vreme cât cauţi să faci ceva adevărat, să aduci ceva nou, nu văd care-i problema. Îi încurajez din tot sufletul pe artiştii care au răbdare şi tutun să-şi ducă visele până la capăt. Cunosc oameni care au avut nevoie de mine, mi-au explicat proiectul lor şi m-au fermecat instantaneu, aşa că i-am ajutat cu tot ce-am putut. În orice caz, nu mă mai las fermecat doar de o doză bună de entuziasm. Contează şi ăsta, dar important e să existe substanţă în materialul pe care mi-l propune cineva şi să-mi placă cum gândeşte omul cu care o să lucrez. Nu e important ca produsul final să fie mainstream. Trebuie să existe premisele corecte pentru ca respectivul produs să încapă pe mâini bune. Adică pe mâinile oamenilor care se pricep să dea o viaţă reală unui produs artistic. De exemplu, un film independent ar avea nevoie de o respiraţie mai largă, nu doar de o proiecţie video într-un bar.

Consideri că ai făcut vreodată astfel de compromisuri?

Nu le văd ca pe nişte compromisuri. Sunt doar etape normale, în care-ţi faci cunoscut stilul şi vrei ca lumea să afle că ai ceva de spus. Dacă n-ai nimic de spus, stai acasă şi-ţi admiri opera de unul singur sau cu prietenii. Dar asta nu e formula corectă. Trebuie să-ţi asumi riscul de a fi criticat şi făcut bucăţele. Şi de critici şi de public. Aşa că trebuie să-ţi arunci produsele în gura leilor, în văzul lumii. Pentru un proiect independent e mai complicat, un buget slab înseamnă automat promovare slabă. Aşa că trebuie să dai din coate şi să găseşti modalităţi prin care lumea să ştie că exişti.

Cum e lumea teatrală românească azi? Simţi că ţi-ai găsit locul?

N-am prea multe contacte cu lumea asta. Lucrez uneori cu actori la care ţin, atâta vreme cât începem să lucrăm la acelaşi proiect. Dar nu mă duc la teatru decât foarte rar. Ştiu că nu e bine şi că las floarea fără apă, dar uneori poate fi toxic să te duci la teatru. Nu pot să aplaud la spectacolele care nu-mi plac. Şi situaţia devine jenantă. Cel mai tare mă doare să văd actori folosiţi de vreun regizor cu viziune revoluţionară şi cu rumeguş în loc de creier. Am ajuns în situaţia în care mă duc la teatru mai mult sperând că o să mai descopăr un actor fascinant, cu care poate o să lucrez mai târziu. Mi s-a-ntâmplat, aşa că ştiu ce vorbesc.

Pentru cine scrii? Pentru cine regizezi? Pentru cine joci şi de ce? E un model de receptor pentru toate?

E paradoxal, dar există oameni care apreciază toate manifestările mele artistice, ca să zic aşa. Nu-mi propun să-i uimesc pe toţi. De fapt, nu-mi propun să uimesc pe nimeni. Doar pe mine. Şi dacă se-ntâmplă, sunt fericit când apar şi alţi oameni care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mine.

Cu ce personaje (sau personalităţi) din literatură/teatru/film ai bea o bere sau le-ai cinsti cu o bere? Ori ai împărţi o ţigară?

Tom Waits. Dar sunt destui, el e primul care mi-a venit în minte, pentru că ai spus ţigară şi bere.