„Pe scenă e mai tare ca atunci când iei heroină”

„Noi, 69 de deţinuţi din penitenciarele Iaşi, Poarta Albă, Codlea, Baia Mare, Oradea, Arad, Timişoara, Gherla, Craiova şi 7 minori din Centrul de Reeducare Târgu Ocna, condamnaţi la 633,2 ani de pedeapsă privativă de libertate pentru comiterea infracţiunilor de trafic şi consum de droguri (10), omor (14), tentativă de omor sau complicitate la omor (7), tâlhărie (10), viol (2), înşelăciune (6), furt (14), trafic de persoane (3), trafic de influenţă (1), alte infracţiuni (9), vă invităm să participaţi cu începere de la ora 17.00, la Festivalul de Teatru pentru Deţinuţi care va avea loc în perioada 25-26 noiembrie 2009, la Teatrul Nottara din Bucureşti.”

festivalul-detinutilor-2_384x288Sunt primele rânduri din invitaţia la Festivalul de Teatru „Exit!” al deţinuţilor din România. Recunoaşteţi că bruschează puţin imaginaţia… În spatele cifrelor înşirate sec se ascund oameni cu poveşti şi drame, în spatele celor 633,2 ani de pedeapsă privativă de libertate se ascund zile şi nopţi adevărate trăite după gratii, cătuşe, spaime, cerul văzut prea rar, disperări, furii şi vinovăţii. Uneori asumate, copleşitoare şi chinuitoare, alteori neasumate.

În cele două zile cât a durat festivalul am văzut, pe lângă cele zece spectacole montate în penitenciare şi aduse în sala mare de la Nottara, multe scene de „viaţa bate filmul” sau, în cazul de faţă, teatrul… Nu despre eveniment ca fenomen social mi-am propus să vorbesc, nici despre valoarea artistică a spectacolelor. În schimb, am privit festivalul deţinuţilor ca pe o invitaţie la a intra cu ei în celulă. Desigur, nu despre temniţele comuniste vorbim aici, nu despre Steinhardt sau Mircea Vulcănescu, nici despre Nichifor Crainic, nu despre poezii scrise pe pereţi sau în gânduri, nu despre „Jurnalul fericirii”. Dar am putea descoperi vreun Raskolnikov rătăcit prin scenă sau în culise…

Cu cătuşele pe scenă

festivalul-detinutilor-5_384x288Şi am surprins momente. Actorii sunt păziţi de poliţişti în culisele de la Nottara. Au emoţii, dar de-abia aşteaptă să intre în scenă. Cei mai mulţi dintre ei vorbesc brutal şi temător în acelaşi timp, nu spun prea multe despre motivele pentru care sunt închişi, unii se jenează, alţii îşi recunosc vina cu voce tare, unii au puterea să râdă, alţii povestesc despre primele „evenimente” artistice din viaţa lor, petrecute pe scena vreunui cămin cultural sau la vreo serbare din clasele primare, se ceartă că nu şi-au pus bine costumele, îşi îndreaptă machiajul… Toţi spun însă că le-a plăcut să intre în povestea asta cu teatrul şi că au învăţat ceva. Ce sau cât sunt întrebări pentru care, probabil, nu trebuie să căutăm răspuns.

Instantanee din câteva spectacole. Unele, fragmente din piese consacrate („Casa Bernardei Alba”, „Colonelul şi păsările” etc.), altele, texte scrise chiar de unii dintre ei, cum e cazul spectacolului „Haină de om” de Cristian Bârsan, prezentat de Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Iaşi. Povestea? Un fost deţinut se întoarce acasă întotdeauna noaptea, cât mai târziu, ca să nu fie nevoit să înfrunte ochii propriilor copii şi are drept prieten cel mai bun un câine pe care-l cheamă „Dumnezeu”…

Actorii se schimbă de costume în culisele de la Nottara, dar nu-i ajută cabinierele, ci sunt supravegheaţi de poliţişti. Cătuşele li se scot doar pe scenă… Festivalul s-a deschis cu un soi de Arlechino-prezentator in costum dungat căruia i-au fost desfăcute cătuşele în văzul tuturor, ca o ridicare de cortină.

Ascult cuvintele brutale ale unuia dintre deţinuţi atunci când îl întreb de ce a intrat în programul de reabilitare prin teatru. „Prima dată când a fost am râs de programul ăsta. Io sunt închis a doua oară. Da’ acu’ sunt pentru tentativă de omor. Îmi place faza asta cu teatru. Când sunt pe scenă simt aşa o ceva… E beton. E mai tare ca atunci când iei heroină.”

„Otrăvit de culorile vieţii mele”

festivalul-detinutilor-3_384x288Un grupaj de povestioare puse cap la cap, cu întâmplări din viaţa reală a deţinuţilor. O amintire despre o zi din copilărie în care ai fost cu mama să-ţi cumperi coroniţa pentru premiul întâi. O alta despre tatăl-cel mai bun prieten cu care l-ai descoperit într-o zi pe Ştefan cel Mare în ruinele Cetăţii Neamţului şi o zi la Mănăstirea Putna. Apoi regretul că părinţii nu mai sunt şi că închisoarea te-a ţinut de parte de ei atunci când şi-au trăit ultimele clipe. În spate, proiecţii cu zile senine din altă viaţă, dinainte… în faţă oameni cu trupuri tatuate, aşezaţi în faţa publicului ca în faţa unui pluton de execuţie.

Din nou în culise. Mulţi dintre deţinuţi recunosc că s-au înscris în program şi pentru că e o bilă albă în faţa „Comisiei de Eliberare Condiţionată”. Dar cu toţii simt nevoia să adauge că, dincolo de asta le face plăcere şi că se simt bine pe scenă. Aud şi expresii gen „teatrul e o oază de libertate”, „când sunt pe scenă parcă am aripi”, „îmi vine şi să plâng, şi să râd”… Unii recunosc că nu le-au plăcut cu adevărat textele, dar că aşa le-au fost date şi că au vrut prea mult să joace. „N-am prea înţeles… Adică am înţeles cuvintele aşa, luate separat, dar cu totul nu prea. Sunt şi multe lucruri absurde în ele. Dar am încercat să joc bine. Şi mi-a plăcut şi am fost impresionat de câtă lume era în sală.”

În cea de-a doua seară, în final, „Striptease” al lui Mrozek. O discuţie despre libertate între două uşi de celulă… La sfârşit nu se mai poate vorbi cu nimeni. „Actorii” ies din scenă şi sunt duşi direct în penitenciare.

Sala a fost arhiplină, publicul a aplaudat în picioare. „Cine e fără de păcat să arunce primul piatra.”…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.