10 motive pentru care să citeşti „Scaunul de pânză al actorului”

1. Pentru că această carte, scrisă acum un sfert de secol, în 1985, vorbeşte cu o libertate de neînchipuit pe-atunci despre viaţa şi opera unui actor de clasă în epoca de aur, care vede foarte limpede tragicomedia în care joacă omul şi actorul Mircea Diaconu.

2. Pentru că este scrisă, fără pretenţii literare căznite, cu un firesc cuceritor, care-l egalează pe cel al actorului care debuta în film în cunoscuta peliculă a lui Dan Piţa, „Nunta de Piatră”.

3. Pentru că este vie şi scormonitoare, rod al unei firi iscoditoare, care, deşi „pe val”, vedea foarte clar şi jumătatea goală a filmului românesc, cu care părea să aibă o relaţie de love & hate; chinuit la propriu şi la figurat prin platouri de filmare, actorul iubitor de oameni ştie că-i este necesar spectatorului, că rolul său este satisfacă o nevoie inerentă şi inevitabilă, nu un moft sau o apetenţă anume – „E aproape o profanare ce spun, dar sunt supărat şi mă gândesc că mâine, mai mult decât azi, va trebui să preţuiesc lucrurile mărunte, ca o efemeridă ce sunt, să conving oamenii că le sunt necesar, ca sunt ceva ce ei nu pot fi niciodată, ceva care poate fi orice, oricând, cu totul, dar pentru o clipă, doar o clipă, frumoasă, de care nu se pot lipsi şi pe care mereu le-o va dărui cineva, chiar dacă nu eu”.

4. Pentru că are autoironie din belşug şi această calitate este salvatoare pentru omul, actorul şi scriitorul (care a primit chiar un premiu al Uniunii Scriitorilor din România pentru “Şugubina”, volumul de debut) care se desfăşoară în voie în aceste nu multe pagini; cât despre ironie, ea devine un fel de a doua natură, cu precizarea că nu e nici o clipă gratuită, păguboasă, ranchiunoasă sau elitistă.

5. Pentru că este unul dintre puţinii actori care pot explica, nuanţat, inteligent şi convingător, ce, cum şi de ce fac în faţa camerei de luat vederi – ştie de ce “se vorbeşte prost” în filmele româneşti şi este împotriva obsesiei de a umple cu text aproape orice scenă, de orice fel, recunoaşte formele de mediocritate şi de prost-gust, dar nu de la înălţime, ci de la nivel interogaţiei sincere, şi iubeşte “bietul gest” înţelegându-l şi detestând “marele gest” care se învaţă în facultate.

6. Pentru că este o carte, în care nu sesizezi, nici azi, la 25 de ani de la apariţia ei, vreo convenţie. Este un volum de întrebări, constatări,  nelinişti, rememorări de crâmpeie de viaţă din spaţiul de joc şi din afara lui, o carte din care afli lucruri pe care nu le poţi afla din altă parte.

7. Pentru că descoperi de ce “orice emoţie e un pas înainte”. Să nu cumva să săriţi peste “Dănuţ din Cluj”, un text de o jumătate de pagină, unde se vede mai limpede ca oriunde cine e Mircea Diaconu.

8. Pentru că te vei simţi, poate, afin cu un creator cu gândire profund modernă (dar cu un crez clasic, doar este adeptul teoriei că viaţa este modelul artei), care detestă vedeta şi vedetismul, prostul-gust şi redundanţa în artă.

9. Pentru că începi să te luminezi în privinţa diferenţei înşelătoare dintre actorul de cinema şi actorul de teatru.

10. Pentru că vei avea în faţa ochilor portretul unui artist la maturitate, care visează scaunul de pânză al actorului: “Când am început să fac filme, aveam 21 de ani şi venea un recuziter bătrân cu un scaun de pânză pe care mi-l punea ca să-mi revin după o scenă grea. Acel recuziter bătrân a ieşit la pensie şi eu ies acum din nămolul în care am filmat o zi întreagă de toamnă rece, sunt ud până la piele şi cu noroi în cap, mă spăl la furtunul unei cisterne de udat florile oraşului, mi-e frig şi mi se dă o cămaşă să mă şterg cu ea.”

Print

Un Comentariu

  1. george 10/08/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.