1. Pentru că centenarul, atunci când nu prilejuieşte superficiale manifestări festiviste, este o bună ocazie de revizitare a unei opere care a avut ceva de spus. Cea a lui Strindberg a avut mult de spus într-o epocă plină de contradicţii şi de căutări, mai mult decât fertilă pentru artă, inclusiv pentru teatru.
2. Pentru că textele dramatice şi nu numai ale scriitorului suedez care s-a răzvrătit atât împotriva ordinii morale şi sociale în care s-a născut, împotriva constrângerilor de gândire şi a modelor stupide, sunt vii, adânci, ofertate, străbătute de fire trainice, pe care cititorul şi spectatorul din secolul XXI la simte uşor, căci sensibilitatea lui August Strindberg a anticipat cu o forţă poate profetică sensibilitatea omului din mileniul III.
3. Pentru că trăim, cel puţin în spaţiul românesc, un moment în care există un interest crescând (chiar dacă neasumat făţiş) faţă de latura nevăzută a existenţei. Ocultismul şi, în general, ştiinţele care se ocupă de imaterial, de care scriitorul scandinav a fost preocupat, chiar consumat toată viaţa, au mai mereu un potenţial exploatabil cu folos în teatru. Este foarte important, însă, la ce arsenal se recurge.
4. Pentru că, rebel şi iconoclast, August Strindberg s-a aflat cu mult înaintea contemporanilor săi în ceea ce priveşte viziunea despre artă. Şi forma, şi conţinutul pieselor lui stau mărturie. Pentru creatorii visători, elementele suprarealiste din textele lui şi expresionismul care se afirmă puternic în unele dintre piese ar putea fi o mină de forat. Pentru spectatorii de azi, straniile universuri din literatura lui ar putea fi o contrapondere interesantă la realismul şi la minimalismul (prea) vehiculate în teatrul contrmporan.
5. Pentru că în Strindberg, în cameleonismul şi în proteismul lui, se pot regăsi, dacă stau să se gândescă, mulţi artişti de azi. Scriitor, actor, director de teatru, pictor, fotograf, Strindberg a întruchipat artistul căutător, pentru care niciun mijloc de expresie nu e suficient.
6. Pentru că este imposibil ca o piesă precum „Domnişoara Iulia”, de exemplu, să nu spună ceva oricărui spectator, cel puţin celui european. Şi nici nu contează ce-i spune, ci că-i spune.
7. Pentru că, mizantrop ca mulţi dintre noi şi sceptic cât cuprinde faţă de tot şi de toate, Strindberg a fost dezgustat de om şi de societate şi ne-a arătat, cel puţin în „Salonul roşu”, cam cum arată lumea, dacă ai curajul s-o vezi aşa cum e.
8. Pentru că tot el a spus un adevăr pe care-l simţim cu toţii, probabil, dar nu-l conştientizăm sau nu-l recunoaştem: „Visez, deci exist”.
9.Pentru că în piesele lui de teatru se observă că autorul a căzut în multe capcane: misoginism, antisemitism, mania persecuţiei etc. Dacă biografia nu ar fi cunoscut astfel de căderi sau pur şi simplu de episoade pe care raţiunea nu le poate explica oână la capăt, bibliografia ar fi fost mai… şubredă.
10. Pentru imaginile, gândurile şi trăirile incredibile care se pot naşte pe scenă, în orice cheie s-ar monta texte precum „Domnişoara Iulia”, „Tatăl”, „Sonata fantomelor”, „Marele drum” etc.
Print