Cât costă dreptul de a vorbi în şoaptă?

Noi, ca nişte est-europeni obosiţi ce suntem, ştim foarte bine. La fel de bine ştiu sau au ştiut nenumăraţi alţi trăitori ai secolului abia încheiat. Istoria le-a arătat foarte clar răspunsul corect la această întrebare. În jurul ei se construieşte „Sinucigaşul”, piesa dramaturgului rus Nikolai Erdman, scrisă la îndemnul lui Meyerhold, care a avut parte de atâtea peripeţii după 1928,  anul publicării, şi montată acum la Naţionalul bucureştean de regizorul Felix Alexa.

sinucigasul

Înainte de spectacol

La scrisoarea pe care i-o trimisese Stanislavski, cerându-i permisiunea de a începe să lucreze piesa pe scenă, “tătucul” de la Kremlin răspundea astfel: „N-am o părere prea bună despre Sinucigaşul. Tovarăşii mei cei mai apropiaţi consideră această piesă un pic goală de conţinut şi dăunătoare. (…) Veţi fi supervizat de tovarăşi care se pricep în chestiunile artistice. Eu sunt diletant în acest domeniu. Salutări, I. Stalin.”  Despre ce era vorba? Despre o piesă scrisă de un tânăr care îmbracă drama în faldurile subţiri, transparente ale comediei. Despre un oarecare Semion Semionovici Podsekalnikov, şomer sărac într-o ţară prizonieră a unei ideologii criminale, captiv al unei vieţi lipsite de orizont, jucărie a unui sistem care nu vrea să ştie că lumea e făcută din oameni ca el, care vor să mănânce lebăr în toiul nopţii, să spună, „măcar în şoaptă, cât de greu o ducem” şi să aibă un trai modest. Despre un sinucigaş care nu vrea să se sinucidă, despre om care vrea să trăiască, dar care nu e lăsat de ceilalţi, de „intelectualitatea” dornică de eroi, nu de oameni… Despre fiinţa faţă cu istoria, care e în tot şi în toate, despre viaţă care nu mai poate fi minunată, pentru că şi trupul femeii trebuie privit „din punct de vedere marxist”…

Pe scenă

O piesă cu o mare densitate de idei, aşadar, un denunţ al unui regim, în jurul căruia creşte o filozofie a condiţiei umane şi a istoriei, fără să capete accente teziste. Şi un spectacol rafinat, percutant, lucrat scenă cu scenă pe tehnica detaliului, fără stridenţe şi fără excese, ca un mecanism în care coabitează armonios luciditatea şi sensibilitatea. Un întreg care nu mutilează bogăţia de idei a textului, ci dimpotrivă, pune în lumină nuanţa, căutând un adevăr al fiecărui personaj şi mergând dincolo de el, alcătuind pe scenă adevărul unui univers alcătuit din adevărurile universurilor pe care acesta le conţine. O montare ce asinucigasul-31nalizează atât particularul, cât şi universalul, lucru rarisim în producţiile teatrale de azi. Un spectacol deschis, dar ferm, precis, neezitant, care are curajul să ia distanţă faţă de punerile în scenă aşa-zis postmoderniste care se joacă, de multe ori neconvingător, cu ideea că „mesajul e că nu există nici un mesaj”. O lectură cu mesaj propune Felix Alexa prin acest „Sinucigaş”, dar un mesaj a cărui profunzime are ecouri dincolo de sala de teatru, pentru că este rodul întâlnirii reuşite dintre un text dens şi „subţire” şi o viziune regizorală asemenea.

Această din urmă este vizibilă la lumina reflectoarelor sau la flacăra lumânării, în care se desfăşoară actori care chiar intră în joc, umplând un spaţiu conceput de scenografa Diana Ruxandra Ion, şi el percutant, limitat şi în acelaşi timp nelimitat, ca şi mesajul spectacolului. Sala Amfiteatru

a TNB găzduieşte, aşadar, unul din cele mai bune spectacole produse de această instituţie în ultimii ani, în care actorii chiar vorbesc aceeaşi limbă, şi în scenele de grup, şi în scenele în două personaje. Toţi, de la Dan Puric, interpretul personajului principal, până la actorul ce joacă ultimul rol secundar, sunt într-adevăr din aceeaşi piesă. Remarcabilă, prin forma şi conţinutul, este scena dintre Podsekalnikov şi Copilul (Nikita Dembinski), în care se decantează precipitatul. Un alt moment de efect care precedă ora sinuciderii programate de alţii, în care sunt dozate tensionant viaţa şi moartea, binele şi răul, realitatea şi aparenţa este scena, desprinsă din vis, sau din coşmar, în care „sinucigaşul” aude obsesiv glasul care-l încurajează să comită gestul final, îndemnându-l „Bea, Podsekalnikov, bea, bea, bea!” Pe de altă parte, comicul duios al scenelor domestice dintre protagonist, Maria Lukianovna (Ileana Olteanu) şi Serafima Ilinicina (Adela Mărculescu), decupează simplu şi expresiv, la scară mică, lumea omenească.

Şi fiecare personaj de pe scenă răspunde la întrebarea pusă titlul acestui comentariu, iar reacţiile lor alcătuiesc un răspuns pe care spectatorul îl ia cu el după spectacol. Sau îl lasă în sală, pentru că, oricum, este un răspuns pe care îl găseşte în lumea în care trăieşte.

Print

Un Comentariu

  1. mona 31/10/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.