E marţi seara, ora 19.00. Intru la Centrul Naţional al Dansului – Bucureşti, să văd „Trilogia stereoscopică”, în care Billy Cowie semnează regia, coregrafia, muzica şi textul. În afară de mine, mai sunt cinci-şase spectatori. Primesc la intrare o pereche de ochelari speciali pentru proiecţiile 3D şi traducerea celor două poeme pe care le voi asculta (unul în engleză, unul în spaniolă). Toată lumea aşteaptă în linişte, nu se aude nici musca. Deh, intelectuali serioşi… Suprinzător este că printre spectatori se află şi un băieţel de cel mult 10 ani, venit de mână cu mama.
Intrăm silenţioşi, ghidaţi de un domn care vorbeşte englezeşte şi se comportă aproape ceremonios. Prima proiecţie „In the Flesh” se urmăreşte de sus, adică trebuie să priveşti în jos. O piesă de câteva minute, cu o dansatoare interesantă şi expresivă, în negru. 3D-ul o face foarte reală şi îi dă încă o viaţă în afară de cea de pe pelicula proiectată. Poezia negrăită a corpului e amplificată, ai senzaţia că eşti cu ea, că împarţi acelaşi spaţiu. Ceea ce se întâmplă şi cu celelalte două fragmente, „The Revery Alone” şi „Tango de Soledad”. A doua proiecţie se priveşte frontal, e chiar în faţa spectatorului. Iar ultima, desfăşurându-se pe plafon, o vezi întins pe spate, pe una dintre pernele mari şi comode din sala de la CNDB. Dans contemporan, nud şi 3D. În timpul proiecţiilor, nimeni nu scoate un sunet. Să fie toţi muţi de uimire? Depăşiţi de situaţie? Bulversaţi? Extrem de atentă este, fără îndoială, toată lumea. În rest, n-am putut să citesc pe nimeni. Câţiva au cedat, s-au ridicat de pe pernă şi au plecat pâş-pâş înainte să se termine ultima proiecţie… Doar o mică demonstraţie de 3D, pentru relaxare. Cel puţin aceasta este percepţia mea personală.
Aşa a arătat un sfert de oră petrecut alături de arta contemporană. Tehnologie, tehnologie, tehnologie… Mijloace şi efecte. Asta e tot. Artistul nu mai e centrul universului şi a încetat să fie creator de lumi. E doar o rotiţă dintr-o instalaţie. Prin urmare, un sfert de oră de artă video, pentru a „colora” un festival de teatru.
De altfel, arta video a fost aproape omniprezentă în ediţia din acest an a evenimentului. Cred că niciun spectacol străin n-a fost fără proiecţii. Nu ştiu dacă e relevant, dar de la mai toate am plecat cu impresia puternică de déjà vu.
Print