Cum a arătat anul 2018, reflectat în teatrele din România? Sau, invers, cum a arătat peisajul teatral românesc în anul 2018? După un maraton de patru luni, după sute de spectacole văzute atât în teatrele de stat, cât și în cele din zona independentă, atât în București, cât și în provincie, în calitate de membru al juriului de nominalizări al Galei Premiilor UNITER, se impun câteva concluzii, care, dincolo de lista finală dată publicității, pot fi mai utile și mai importante în conturarea unei imagini mai clare a contextului.
Și dacă această listă finală, la urma urmei, este rezultatul unor negocieri de gust și este, cu siguranță, perfectibilă, trebuie spus, totuși, că intenția a fost să reflecte cât mai aproape de realitate imaginea peisajului teatral în anul care a trecut. Și nu, n-am făcut nominalizări pe niciun fel de criteriu corect politic, așa încât diversele comentarii de pe rețelele de socializare în care se vorbește despre neaplicarea unor astfel de criterii nu pot primi, din punctul meu de vedere, decât un singur răspuns: nominalizările sau acordarea de premii în teatru sau în orice formă de artă pe criterii corect politice sunt total nesănătoase. Femeile și bărbații concurează de pe poziții egale, iar a scoate în evidență spectacole doar pentru că sunt create de femei e aproape jignitor pentru ele… Criteriul „valoare estetică” e singurul care contează, indiferent de sexul, etnia sau vârsta creatorului.
Mai trebuie spus apoi că, din păcate, la unele categorii, destul de multe, lista ar fi cuprins mult mai mult de trei nume, dar, din păcate, pe trei locuri vor intra întotdeauna doar trei nume sau trei titluri… O constrângere care te obligă la diverse artificii și la diverse compromisuri. Așadar, liste paralele se pot face oricând și nu mă îndoiesc că se vor face, dar, dincolo de aceste liste, iată cum arată anul teatral 2018, în câteva gânduri care ar fi, poate, interesant de dezbătut, dar într-un alt tip de context decât Facebook-ul, care în ultimii ani naște atât de mulți falși eroi, cărora le place mai mult decât orice sămânța de scandal.
- În 2018, se observă cu precădere o mutare a centrului de valoare spre zona teatrelor din București. Cu puține, extrem de puține excepții, teatrele din țară produc spectacole „de serviciu”, din care de cele mai multe ori lipsește până și intenția de excelență. Prin urmare, cele mai multe producții valoroase din punct de vedere estetic se regăsesc în acest moment în teatrele din București fie ele de stat sau independente. Dacă această formă de migrație a valorilor spre București e un semn sănătos sau nu e o discuție mai amplă, dar e evident că tinerii artiști, fie ei regizori sau actori, își caută un loc și un drum spre Capitală, unde produsul lor artistic are mai multe șanse de a fi văzut, iar posibilitățile de afirmare sunt mai mari. Care este, totuși, „vina” teatrelor din țară? E un subiect care ar merita dezbătut pe larg.
- 2018 a fost anul Centenarului, iar Centenarul a fost prilej de împărțire generoasă de fonduri. Însă puține, extrem de puține au fost spectacolele care chiar au avut o idee reală în spate și care nu au fost făcute doar pentru a bifa un eveniment și a obține niște bani. Au fost multe serbări festiviste, multe făcute pe ideea „Cântarea României”, dar au fost și multe în care, în afară de mesaj, n-a existat nimic, nicio intenție estetică, asta fiind o altă tendință, mai ales în rândul teatrelor independente militante, și din București și din țară, care și-au făcut din militantism (fie el de orice fel, dar mai ales corect politic) un scop în sine, care adună un mic public de nișă, erijându-se în teatre așa-zis experimentale, care ignoră aproape total realitatea publicului larg cu care sunt contemporane, situându-se pe niște poziții fals superioare intelectual, ceea ce din păcate nu face decât să le închidă într-o bulă, mereu născătoare de frustrare. Așadar, proiectul Centenar, cu foarte puține excepții, a fost unul ratat în spațiul teatral, iar producțiile valoroase dedicate lui nu se pot număra nici pe degetele de la o mână. Păcat de fondurile risipite (deloc puține), care chiar se puteau folosi mai inteligent și mai eficient.
- În ceea ce-i privește pe regizorii noii generații, e evident că încet și sigur se instalează o criză în regie. Cu foarte puține excepții, deși din facultăți ies anual câteva zeci de regizori cu diplomă, producțiile lor pe scenele din România sunt departe de a fi strălucite. Multe sunt încercări stângace de a copia niște realități teatrale din afară, dar copiile rămân destul de palide, altele sunt încercări adesea infantile de a așa-zisă originalitate, iar multe, foarte multe, sunt doar niște viziuni cumințele, „de serviciu”, fără idee, și care cu greu ar putea răspunde la întrebarea: „De ce?”
- O problemă majoră este lipsa de coerență a programelor repertoriale ale teatrelor. Senzația, în majoritatea teatrelor din România – și nu e doar o senzație –, este că se montează alandala, fără un gând, fără o idee repertorială, că textele se aleg nu știi cum și nu știi de ce, doar pentru că unui regizor îi place un text și vine și-l impune, în unele cazuri, iar în altele pur și simplu la voia întâmplării.
- Anul 2018, mai mult ca oricând a dus lipsă de vârfuri la categoria Debut. Asta, pe de o parte, pentru că regulamentul UNITER este destul de limitativ și nu pot fi luați în discuție decât actorii care joacă primul lor rol pe o scenă profesionistă de după absolvirea facultății… Și fie că primul rol nu e neapărat concludent (al doilea dovedindu-se adesea foarte bun), fie că anul acesta a fost unul mai sărac, deși din facultăți ies sute de absolvenți, un lucru e cert: la categoria Debut au fost puține creații care să atragă atenția.
Print