„9 grade la Paris” şi efectul stereogramă

Moda minimalismului atât de frecventat în ultimii ani în cinematografia românească a început de ceva vreme să se facă simţită şi în teatru. Poveşti simple, cu scenarii de multe ori scrise după întâmplări adevărate, bine interpretate, foarte „trăibile” şi care ating coarde sensibile pentru că sunt luate din lumea de lângă noi… Teatrul Act a deschis stagiunea la sfârşitul săptămânii trecute cu „9 grade la Paris”, un spectacol de teatru-film, aşa cum este anunţat în program. De altfel, Actul a recurs tot mai mult în ultima perioadă la acest gen de poveste, dacă amintim numai textele lui Mimi Brănescu, „Dumnezeul de a doua zi” şi „Acasă la tata” sau „Oraşul” lui Evgheni Grişcoveţ.

„9 grade la Paris” este un experiment. Un monolog, un one-woman show, realizat în două variante care se suprapun şi comunică: imaginea filmată şi momentul de teatru propriu-zis. Protagonistă, Alina Berzunţeanu. Scenariul şi regia sunt semnate de Peter Kerek, iar povestea are la bază o întâmplare adevărată. Sunt ultimele 56 de minute pe care le petrece o femeie în casa ei înainte să-şi părăsească familia, soţul şi copilul. Sunt ultimele 56 de minute dinainte să deschidă uşa şi să plece spre o nouă viaţă. Iar cele două tipuri de exprimare artistică – teatrul şi filmul – sunt folosite complementar, regia încercând să contureze două lumi diferite. Cea dinlăuntru şi cea din afară. În timp ce pe ecran se derulează imaginile cu femeia care aşază pentru ultima dată lucrurile în casă, trece dintr-o încăpere în alta, curăţă cada, mănâncă ouă umplute, vorbeşte la telefon etc., în scenă, aceeaşi femeie vorbeşte… E dialogul ei cu sine, dar e construit ca o confesiune şi, pe alocuri, cuvintele capătă o consistenţă aparte care nu urmăreşte să-i aducă vreo justificare nici în faţa celorlalţi, nici în propriii ochi, ci are mai degrabă un sens concret. Să contrabalanseze întregul univers real în care trăieşte – soţ, copil, casă, cada din baie, frigiderul, mobila aleasă de ea însăşi, pomul de Crăciun, desenele băiatului, telefonul pe care soţul o sună din oră în oră, programul de la cabinet, pacienţii care o sună acasă – să contrabalanseze toată această realitate pe care ştie că o va pierde  prin cuvinte care s-o ajute să creadă în realitatea către care va pleca şi care începe cu „la Paris sunt 9 grade”… El, cel pentru care totul merită lăsat în urmă, bărbatul nenumit cu firea „ca un sâmbure de piersică”, bărbatul pe care-l iubeşte „pentru că-i poate spune orice” şi pentru că poate face dragoste cu el pe lumină „fără să-i fie ruşine de propriul trup”, o va duce la Paris de Revelion. Crăciunul, bradul, care se prăbuşeşte în film, în spate, şi pe care îi e imposibil să-l mai ridice, cadourile, excursia plănuită pentru Revelion, în Dubai, cu familia, totul se topeşte şi rămân cele nouă grade de la Paris şi mărturisirea tulburătoare rostită simplu, fără patetism – aşa cum, de altfel, este interpretat întreg textul – doar cu neputinţă şi tulburător… „Nu vreau să fiu soţia ta, nu vreau să fii soţul meu, vreau doar să te iubesc.”

Aşadar, cele două planuri, aşa cum sunt construite de Peter Kerek, imagine şi cuvânt, merg în aceeaşi direcţie şi se completează. Iar opţiunea lui de a folosi ambele căi nu apare nici o clipă ca o încercare nejustificată. Extrem de coerent felul în care şi-a gândit montarea, dezvăluie toate laturile poveştii şi îi oferă Alinei Berzunţeanu posibilitatea de a construi un personaj care devine tot mai viu în fiecare clipă, cu fiecare imagine şi cu fiecare cuvânt. Urmând acel fir al gândurilor dinaintea marilor hotărâri, în care incoerenţa se converteşte în coerenţă şi gesturile cele mai banale capătă cu totul altă valoare…

Pe scenă, lucrurile se întâmplă cam aşa. O femeie intră în scenă, se aşază în fotoliu şi începe să vorbească. Poartă o haină neagră, simplă, scurtă şi elegantă. În spatele ei imaginile încep să curgă. Aceeaşi femeie, la ea acasă, face ultimele pregătiri dinainte de marea plecare. Şi cam asta e tot. Între ele, un întreg univers de gânduri se aşază în cele 56 de minute… Între acel „Plec. M-am hotărât să plec.” din primul moment când intră în scenă şi celălalt „Plec.”, din final, dinainte să închidă uşa.

Povestea este cutremurătoare prin simplitate, este capcana din „Cursa de şoareci” a lui Hamlet, în care e imposibil să nu cazi, pentru că este aşa de banală, aşa de „întâmplabilă”… Alina Berzunţeanu evoluează aici în dublu rol. Atât de firească în faţa aparatului de filmat, atât de străină de ea însăşi, atât de dedicată lucrurilor exterioare, aşa cum apare în film, devine în scenă de o fragilitate tulburătoare. Păstrează firescul din faţa aparatului de filmat, dar evită perfect capcanele cuvintelor pe care le rosteşte şi care ar putea atât de uşor s-o ducă în zona pateticului.

Cele două discursuri paralele, filmul şi prezenţa în scenă, au în montarea de la act  efectul stereogramelor. Imaginile devin vii, capătă viaţă şi „adâncime” numai în momentul în care le priveşti suprapuse, într-un fel anume…