Bine v-am găsit, dragii mei. Cum premierele se ţin lanţ, nefiind deloc puţine pentru un an de criză, nici în măreaţa capitală, nici în celelalte oraşe ale ţărişoarei, tot urmăresc gazetele să fiu neîncetat la curent, să nu care cumva să-mi scape ceva. Însă m-apucă aşa o tristeţe, năpraznică, să văd că ceea ce altădată se numeau ziare nu mai au timp şi spaţiu pentru aşa ceva… Zău, semn rău al vremurilor? Oare de ce? Nu mai citesc oamenii despre spectacole? Dar teatrele sunt pline, deci un interes ar exista… Mă întreb dacă nu cumva capetele luminate – o, tempora! – care conduc ziarele cred că dezinteresul a cuprins iubitorul de arte… Înşelătoare opiniune şi deprimantă eroare, care va lăsa urme.
Din când în când, trezindu-se să vorbească despre un spectacol nou, gazeta de acum îţi oferă un articol scris parcă pe genunchi, cum se spune, care să-ţi facă o idee despre subiectul cu pricina. Stilul este adesea palid, ca să nu fiu necruţător şi să zic lamentabil, înşiruirea ideilor lasă de dorit, exprimarea are un vocabular mai mult decât precar (că, deh, pe cititor nu l-ar duce mintea prea mult; în viziunea unora, el vrea puţin şi la obiect…), iar conţinutul e alcătuit din fraze preluate din comunicate de presă (uneori sinonimizate, să nu pară copiate), prin urmare de multe ori aceleaşi în mai multe ziare, iar combinaţie dintre informţie şi impresiune personală este adesea ucigătoare. Pentru cititor. Ce i se serveşte drept “cronică” e pur şi simplu moartea pasiunii. De la rezumate chinuite ale unor poveşti desfăşurate pe scenă la cronici drumul e lung şi, se pare, mult în urma noastră sau undeva în viitor. În prezent, pe drumul acesta merg puţinii “însărcinaţi” cu teatrul.
Iată, pentru a nu ştiu câta oară, despre ce e vorba. “România liberă” publică o “cronică” intitulată “Alb” la spectacolul “Artă”, regizat de Cristian Juncu la Teatrul Bulandra (http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/alb-202449.html). N-am nicio intenţie să culeg acum toate mostrele de sărăcie a expresiei din text, ca să nu zic stângăcie sau altfel (“prima premieră”, “cumpărarea”, “un prieten al acesteia, medic, ca şi personajul din piesă, pe care îl cheamă Serge ca şi pe personaj” etc.), căci am ceva mai bun de făcut. Să vă zic de structura textului: o frază-subtitlu despre prietenia distrusă de opiniile despre artă, un paragraf despre text şi câte premii a câştigat, un paragraf din consideraţiuni de genul “Prima premieră a stagiunii de la Bulandra nu aduce o perspectivă nouă asupra textului, dar, cu siguranţă, este una dintre cele mai bune montări a acestei piese”. Nimic nou sub soare, dragii mei: ce-o fi vrând să spună cu “nimic nou” (faţă de ce? În ce sens? La cel nivel?) numai autorul ştie. Montarea e bună, poate chiar “una dintre cele mai bune”, într-adevăr, dar cele mai bune din care, că nu pricep? Din lume, că au fost zeci? Din România, că au fost câteva? Ceaţă totală…
Şi tot aşa, şi tot aşa. Cuvintele parcă se ceartă între ele, nu se înţeleg de nici o culoare. Textul nu duce nicăieri, nimic nu se leagă cu nimic şi îţi trebuie răbdare să-l citeşti, deşi e modest şi ca dimensiune. Iar paragraful rezumativ al acţiunii, un spoiler în toată regula, care omoară farmecul piesei şi curiozitatea cititorului, plus un paragraf, să am iertare, ilizibil şi de pus la panou, în care abundă repetiţiile şi refuzul ideii este deprimant: “Acesta e punctul de plecare al acestei piese. E întrebarea care apare chiar în prima parte a piesei, când Marc şi Ivan încep „să disece” relaţia cu Serge. E întrebarea care va apărea des pe tot parcursul piesei, fiecare dintre personaje acuzându-i pe ceilalţi că „şi-au pierdut umorul”…
Print