Imagine din spectacolul câştigător, “Cockoşi”
Desfășurat la nici o lună după Festivalul Undercloud, dedicat și el artiștilor independenți, Bucharest Fringe-Maratonul Teatrului Independent, aflat la a patra ediție, s-a încheiat duminică, 5 octombrie, după zile bune de spectacole produse în mediul independent, care există cu adevărat în România, are idei, are eșecuri, dar și victorii și mai ales dorințe și pasiune.
Pentru că, evident, în primul rând despre pasiune este vorba. Despre plăcerea și nevoia de a face teatru, pentru sine și pentru celălalt, despre disponibilitatea de a merge pe un drum greu, adesea fără niciun sprijin, adesea împotriva curentului/ curentelor, adesea împotriva demonului renunțării, care le dă târcoale multor artiști. Am avut, așadar, o săptămână de spectacole în care probabil că puțini spectatori au simțit că și-au pierdut timpul și banii (puțini, căci biletele au fost foarte ieftine, iar uneori organizatorii i-au oferit publicului acces gratuit).
Spre deosebire de multe festivaluri de teatru din țară, Bucharest Fringe-Maratonul de Teatru Independent are meritul de a nu încărca inutil programul cu evenimente de umplutură (conferințe însăilate, care se reduc de fapt la o jumătate de oră de dialog cu un public venit adesea din obligație, așa-zise dezbateri ce eșuează într-o șuetă simpatică, dar șuetă etc.). În mare, programul a inclus trei spectacole pe zi, găzduite de mai multe spații, teatre și cluburi în care se joacă teatru. Ocazie cu care, în treacăt fie spus, am observat încercarea de a reanima frumoasa mansardă de la Clubul La Scena, care poate fi folosită mai mult și mai bine.
Imagine din spectacolul “Trădare”
Bucureștiul nu duce lipsă de festivaluri de teatru, știm asta. Așadar, pentru a-și consolida un profil, Bucharest Fringe trebuia să vină cu ceva consistent. Și asta a și făcut, asumându-și o selecție de spectacole diverse, lângă care ar fi putut sta destule altele. Propunându-și să promoveze spectacolele independente și artiștii care activează în această zonă, așa cum a anunțat programul, maratonul a arătat că diversitatea există, nu e doar un cuvânt fluturat fără discernământ sau acoperire reală, că independenții fac și vor să facă lucruri de calitate, că teatrul contemporan de la noi nu e deloc un monolit, ci un puzzle cu piese destule, pe care e foarte greu să le așezi într-o imagine cu un singur sens.
La prima mână, această imagine, configurată și cu prilejul festivalului în discuție, e pozitivă. Există multe producții independente, probabil și firesc că din ce în ce mai multe, există artiști cu potențial, dar și creatori pentru care teatrul independent este doar o soluție în lipsa uneia mai bune, există luciditatea și maturitatea datorită cărora descoperi că, în artă, deci și în teatru, totul se reinventează, ceea ce nu e deloc un blestem, ci o binecuvântare. Săptămâna trecută am văzut în primul rând artiști interesați de alți artiști, actori care vin să vadă spectacolele colegilor. Elementar, desigur, dar un elementar care, și el, trebuie redescoperit. Am văzut în rândul publicului mai ales tineri, ceea ce e încurajator, dar, pe de altă parte, întristător, căci teatrul independent nu e doar apanajul unei vârste biologice.
Cât despre spectacole, selecția propusă anul acesta a confirmat eliberator ideea că mijloacele materiale, condițiile concrete, contează, dar nu sunt hotărâtoare pentru actul artistic. Am redescoperit roata, da, dar aveam nevoie să o redescoperim. Pe ideea de minimum de mijloace merg majoritatea producțiilor participante – spectacole de grup, un one-woman show, un recital de poezie. Juriul de selecție (Andreea Dumitru, Cristiana Gavrilă, Cristina Rusiecki, Oltița Cântec, Oana Cristea-Grigorescu) a strâns laolaltă spre a expune, spre a pune în lumină, într-un context specific și competițional (un aspect discutabil, desigur, cu plusuri și minusuri), spectacole mai cunoscute și producții deloc cunoscute. „Cockoși“, de exemplu, un excelent spectacol de la Teatrul ACT din București, lângă „Mălăieș în călcăieș“ după Ion Creangă de la Iași, lângă „Lamentări“, one-woman show cu Snejana Puică, în regia Luminiței Țîcu, sau lângă recitalul de poezie a lui Lari Georgescu.
Imagine din spectacolul “Habemus bebe”
După o săptămână de spectacole independente lucrate la București, Cluj, Iași sau Chișinău și văzute în festival în săli uneori pline, alteori nu, după o săptămână în care, din fericire, au lipsit cu desăvârșire lamentațiile despre lipsa de șansă a tinerilor creatori, despre viciile „sistemului“, despre criză și dezinteres instituțional, se confirmă o concluzie: teatrul independent funcționează, e viu și se comportă ca un organism viu. Uneori are substanță în manifestări, alteori nu; uneori e inspirat, alteori nu; uneori e agresiv și te neliniștește, alteori nu; uneori vrea neapărat să-ți demonstreze ceva, alteori nu etc. etc. etc. Cert este că are energie, umor și deschidere.
De aici decurge, firește, o anumită imprevizibilitate, poate nu atât de mare pe cât ar trebui să fie. Dramaturgie contemporană, preponderent, dar și revizitare și reconfigurare benefică a clasicilor (de exemplu, „Pescărușul. Ultimul act“ după Cehov, în regia lui Carmen Vidu). Scenarii construite în grup sau individual, pornind de la o temă de strictă actualitate, și texte importante din dramaturgia postbelică („Trădare“ de Harold Pinter, într-o montare interesantă de la Unteatru) sau adaptări surprinzătoare pentru scenă (vezi „Iubitafizică“ de la Godot Café, în regia Cristinei Andreea Ion). Dacă la teatrele de stat cam știi la ce să te aștepți, la independeți ai parte de surprize (bune și rele, se-nțelege, dar surprize).
Trăgând linie, ce rămâne? Constatarea că există încurajator de mulți oameni care vor să facă teatru, dar altfel decât au văzut în general la teatru, că în plină postmodernitate chiar e loc pentru toate formulele și stilurile, că preocupările tematice ale independenților sunt mai variate decât ar putea părea (deși nu lasă în urmă o mulțime de căi bătute), că unele tind spre teatrul de artă și multe spre teatrul comercial, că destule merg pe formule-hibrid și destule vor teatru participativ sau artă socială etc. Și Bucharest Fringe, ediția a patra, a mai confirmat ceva: că există mulți artiști cu potențial care merită o expunere mai bună și chiar vor să lucreze, că există producții independente care ar trebui și ar merita să ajungă la un public mai mare. Așadar, pentru cei care nu știau, avem artiști. Cum procedăm?
Print