Ştiu că sună patetic, dar acesta este adevărul: am crescut cu Teatrul ACT. Când a apărut în subsolul în care stă foarte bine, pe Calea Victoriei, eram studentă. De atunci, multă vreme au trecut vorba poetului. Dar pentru creaţia lui Marcel Iureş şi nu numai vremea „au trecut” cu folos, cu mulţi paşi înainte, spre un vis care iată, s-a încăpăţânat să devină şi să rămână realitate.
Să facă un teatru este visul aproape al oricărui artist, aşa spun artiştii, aşa a arătat istoria, cel puţin în secolul trecut fără drept de apel. Dar câţi şi l-au împlinit? Marcel Iureş se numără printre puţinii fericit. A creat un teatru şi un spirit al locului – a impus teatrul de cameră, cum scrie Marina Constantinescu în albumul aniversar intitulat „ACT 10 ani. O istorie subiectivă”. Citindu-l şi privindu-i numeroasele fotografii, mi-am adus aminte cu duioşie de mai mult de un deceniu în care am coborât în subsolul cu pricina, ca simplu spectator, şi am văzut spectacole de înalt nivel, indiferent de gen, şi mi-am amintit de emoţia intensă pe care mi-a provocat-o „Cetatea soarelui”, de Campanella, spectacolul regizat acolo de Mihai Măniuţiu, în care jucau Marcel Iureş şi Adrian Titieni.
Din albumul cumpărat săptămâna trecută chiar de la teatru am aflat că aceasta a fost prima producţie oficială a teatrului care s-a născut, ca orice act fondator, dintr-o negaţie după care urmează o afirmaţie. Teatrul Act se datorează unui refuz, al directorului său, actorul Marcel Iureş, de a mai face parte dintr-un sistem care alunga un creator de talia lui Alexandru Dabija, „într-o încercare abjectă a sistemului politic din anii ’94 de a distruge Persoana”, scrie chiar creatorul teatrului în primele pagini ale albumului, pornind de la demiterea abuzivă a directorului Teatrului Odeon, regizorul Alexandru Dabija. Negând o mentalitate şi un mod de funcţionare, primul teatru privat din România, amenajat într-un subsol insalubru printr-o muncă de ani, ctitorii au afirmat o identitate, făcându-şi din valoare un imperativ nescris şi netrâmbiţat. Teatrul impus de sala atât de intimă de la Act a jucat un rol important de conştientizare a publicului, a deschis ochii spectatorului spre misterul actoriei, o artă care se face la un metru de el, şi multe alte lucruri…
Albumul cu multe, multe fotografii din spectacole excepţionale – un merit însemnat al instituţiei este că n-a produs şi nici n-a găzduit spectacole proaste, iar Act-ul a devenit sinonim cu valoarea/calitatea – şi câteva texte de Marina Constantinescu şi George Banu trasează din câteva linii un parcurs care, fără îndoială, a decurs dintr-un fel de parcurs interior al oamenilor cărora li se datorează şi din dorinţa lor de a face artă cu deschidere, adevăr şi credinţă. De la primul spectacol, „Cetatea soarelui”, la cea mai recentă premieră, „9 grade la Paris”, producţia regizată de Peter Kerek, cu Alina Berzunţeanu, Act-ul n-a coborât standardul şi n-a cunoscut eşecuri usturătoare sau umilitoare. Răsfoind albumul, vă veţi aminti de spectacole de foarte bună calitate, printre care „Creatorul de teatru”, regizat de Alexandru Dabija, cu Marcel Iureş şi Valeria Seciu, „Ultima bandă a lui Krapp”, piesa lui Beckett, regizată tot de Alexandru Dabija şi tot cu Marcel Iureş, „Bash. O trilogie contemporană”, de Neil LaBute, în regia lui Vlad Massaci sau „Amalia respiră adânc”, cu Cristina Casian, spectacol regizat de Mariana Cămărăşan. Acestea şi multe altele sunt imortalizate în instantaneele bine realizate din acest album, numai bun de contemplat şi de folosit pe post de aide-memoire.
Din păcate, din volum lipsesc mărturisirile şi poveştile care fac substanţa anilor scurşi, poveşti ale artiştilor legaţi de acest spaţiu, artişti care vin la Act ca acasă. Fotografiile însă spun mult.
Print