Actorul bun = niciun pic de sensibilitate?

Una dintre lacunele culturii noastre este, de multă vreme, absenţa traducerilor textelor fundamentale despre teatru. Cum apetenţa pentru teorie nu caracterizează  câmpul cultural din România, teatrul, atât de frecventat şi azi, la vremuri când vânzarea de carte se prăbuşeşte răsunător, şi cinematografele, chiar şi cele de mall, sunt de multe ori goale, scrierile esenţiale din istoria teatrului, cele ce au trasat drumul artei Thaliei, au rămas o restanţă. Unele au circulat în traduceri ascunse prin antologii studenţeşti, altele au apărut în publicaţii de ţinută, cum ar fi „Secolul XX”, altele există în ediţii vechi, care n-au mai fost reeditate de decenii, deşi s-ar impune. Iar altele pur şi simplu nu există în versiune românească sau sunt de negăsit în biblioteci şi librări.

Acesta este şi cazul celebrului „Paradox despre actor” al lui Denis Diderot, texte de o stupefiantă modernitate pentru epoca în care a fost aşternut pe hârtie, fie ea Secolul Luminilor, dornic să pună capăt „beznei” iraţionalului şi să scoată la lumină puterile nelimitate ale raţiunii. Pasionat de teatru, comentator şi scriitor de teatru, zeflemitorul Diderot este autorul unei teorii care a făcut vâlvă la momentul formulării ei şi a continuat să işte controverse veacuri întregi după, făcându-şi deopotrivă apologeţi şi adversari. Apărută în varianta în limba română la Editura Nemira, scrierea briliantului iluminist are parte de o ediţie profesionistă. Volumul cuprinde încă un text despre teatru „Dialoguri despre Fiul natural”, un cuvânt înainte de George Banu, prefaţa lui Robert Abirached (cea scrisă pentru ediţia de la Gallimard) şi o postfaţă semnată de regizorul David Esrig, cel care monta la Teatrul Bulandra din Bucureşti, acum câteva decenii un spectacol care avea să rămână în istorie, „Nepotul lui Rameau”, cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică.

„Paradox despre actor”, tipărit în 1830, la peste jumătate de secol după ce a fost scris (ca rod al gândirii din veacul al XVIII-lea) a zdruncinat o viziune adâncă înrădăcinată, o viziune afirmată pe nenumăratele scene din Franţa şi din Europa în general, aceeaşi viziune la care continuă să adere necondiţionat, în secolul XXI, mii de artişti, încrezători în inefabil şi în mitul inspiraţiei: grosso modo, arta este inspiraţie, nu meşteşug, sau mai mult insipraţie şi mai puţin meşteşug. Unul dintre primii teoreticieni moderni (postrenascentişti) ai artelor, pe care le-a observat decenii la rând şi le-a comentat în numeroase cronici, strânse în volume ce poartă diverse titluri, fermecătorul şi incisivul Diderot, categoric în judecată, susţine că luciditatea, nu raţiunea este lungul sau scurtul drum al actorului către personaj. Comediantul ideal este „dozatorul” de emoţie, stăpânul mijloacelor care produc stări şi, prin urmare, emoţii în spectator, actorul care umblă cu „măsura” la el şi, având firea drept model, se detaşează şi contemplează rece, neparticipativ, opera firii. Recurgâng la dialog, străvechea modalitate dramatică a discursului filosofic, Diderot a aşternut pe câteva zeci de pagini idei limpezi despre actor şi actorie, pagini în care despică în patru firele ce străbat lumea Thaliei în ce are ea adevărat şi fals, seducător şi respingător, folositor şi dăunător. Actorul se configurează în aceste pagini ca deţinător de puteri miraculoase şi interpret al Firii, umilă şi indispensabilă rotiţă din mecanismul jocurilor imaginaţiei, care nu încetează să-şi ia drept model natura. Iar „zeitatea” care îl călăuzeşte ar fi, deci, raţiunea: „Eu socotesc că (un actor mare – n.red.)  trebuie să fie înzestrat cu multă judecată. Am nevoie ca în acest om să existe un spectator rece şi liniştit. Prin urmare, îi cer să aibă spirit pătrunzător, dar niciun pic de sensibilitate, să stăpânească arta de a imita orice, dovedind aceeaşi iscusinţă pentru toate tipurile de caractere şi de roluri. (…) Dacă ar fi sensibil, la ce bun să joace de două ori la rând acelaşi rol, cu aceeaşi căldură şi având acelaşi succes? Dând dovadă de multă căldură la prima reprezentaţie, ar fi istovit şi rece ca marmura la a treia. În schimb, ca imitator atent şi ca discipol al firii, prima dată când s-ar prezenta pe scenă sub numele de August, Cinna, Orosmane, Agamemnon sau Mahomed, ca riguros imitator al lui însuşi sau al învăţăturii lui şi ca neobosit observator al senzaţiilor noastre, jocul său, departe de a fi mai slab, s-ar întări din noile reflecţiuni pe care le va fi făcut, s-ar înflăcăra ori s-ar tempera şi dumneavoastră aţi fi din ce în ce mai mulţumit. De vreme ce este el însuşi atunci când joacă, cum ar putea înceta să fie el însuşi? Dacă ar vrea să nu mai fie el însuşi, cum ar simţi clipa în care ar trebui să se oprească? Inegalitatea actorilor care joacă din suflet îmi îndreptăţeşte această părere. De la ei să nu vă aşteptaţi la nicio unitate. Jocul le este când puternic, când slab, când cald, când rece, când liniar, când sublim. Mâine nu vor mai excela în momentul în care au excelat azi. În schimb, vor excela în momentul la care au dat greş cu o zi înainte. Comediantul care ar juca raţional, folosindu-şi reflecţiunile şi învăţătura despre firea omului, imitând neîncetat vreun model ideal, închipuirea, memoria va fi acelaşi la toate reprezentaţiile, mereu desăvârşit: totul va fi fost cântărit, combinat, învăţat şi aşezat în mintea lui. În felul în care declamă nu există nici monotonie, nici stridenţă. Emoţia are înaintarea ei, elanurile ei, căderile ei şi un început, un mjloc şi un sfârşit. Accentele sunt aceleaşi, poziţiile sunt aceleaşi, mişcările sunt aceleaşi. Dacă există vreo deosebire de la o reprezentaţie la alta, ea este, de obicei, în avantajul celei din urmă. Nu se va comporta ca în viaţa de fiecare zi: ci va fi, în schimb, aidoma unei oglinzi astfel aşezate, încât să reflecte obiectele şi să le arate cu aceeaşi limpezime, cu aceeaşi forţă şi cu acelaşi adevăr. Asemenea poetului, să se afunde necontenit în adâncimile de necuprins ale firii, acolo unde înainte ar fi văzut graniţa propriei sale bogăţii.”

Citiţi-l pe Diderot şi cugetaţi adânc! Ştie el ce ştia sau s-a înşelat, fiind doar un copil al secolului său şi prin această poziţie?! Lectură plăcută!