O siluetă care, întotdeauna, ştie să-i facă loc şi celuilalt. Privire limpede şi caldă, directă, a celor cu sufletul curat. Voce de catifea, blândă, care te convinge să faci binele. Gesturi sigure, ale celui care îşi cunoaşte locul. O personalitate puternică. Un om care are rostul lui. Şi nu abdică. Emil Hossu.
Eram la teatru, în sală, aşteptând să înceapă Oscar şi Tanti Roz, când un sms mi-a dat vestea cea de necrezut: la nici doi kilometri de Sala „Toma Caragiu”, la Teatrul „Nottara”, neaşteptat pentru un început de spectacol, cortina a căzut. Aniversarea n-a mai avut loc. Emil Hossu a plecat să se alăture celeilalte echipe care a făcut gloria Nottara-ului: George Constantin, Sandu Sticlaru, Gilda Marinescu, Marga Barbu, Ştefan Iordache, Adrian Pintea, Lucia Mureşan, Şerban Cantacuzino… 45 de ani pe scena aceluiaşi teatru. Emil Hossu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” în 1965 – la clasa George Dem Loghin, Dem Rădulescu şi Adriana Piteşteanu – şi, după o stagiune petrecută la Teatrul de Stat din Galaţi, unde debutează cu rolul titular din Romeo şi Julieta, a venit la „Nottara”.
Poetul ca şi soldatul, avea Nichita Stănescu o poezie. Pentru că îi iubesc, lui Emil Hossu îi dedic poezia lui Nichita Tocirea, cu un titlu parafrază – „Actorul ca şi soldatul”: „Soldatul mărşăluia, mărşăluia,/ mărşăluia/ până când/ până la genunchi/ piciorul/ i se tocea, i se tocea/ i se tocea/ până când/ trunchiul/ până la coaste/ i se tocea, i se tocea/ i se tocea/ până când/ până la sprâncene orbea/ orbea, orbea/ până când/ părul lui iarbă neagră era/ iarbă neagră era,/ iarbă neagră era./ Un cal alb venea/ şi o păştea, şi o păştea, şi o păştea./ I-ha-ha, i-ha/ i-ha.”
Actorul, ca şi soldatul, a mărşăluit umăr la umăr cu ceilalţi. A fost de fiecare dată acolo unde era nevoie de el. June prim, personaj pozitiv, câte un contre-emploi, rolurile sale au fost – regizorii pot depune mărturie – esenţiale pentru echilibrul fiecărui spectacol în care a jucat. Şi pentru fiecare film în care a jucat. În 1992, regizorul Geo Saizescu, decan al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Hyperion, i-a chemat, pe el şi pe Catrinel, la catedră. Am văzut câteva spectacole ale studenţilor lor şi am înţeles cum, dincolo de meserie, i-au învăţat pe aceşti tineri generozitatea. Pe mulţi dintre ei i-au invitat să joace pe scena Teatrului „Nottara”.
Nu ştiu dacă vreodată un cronicar a reuşit să fie mai exact decât George Stanca în rândurile – aproape de poem – pe care i le-a dedicat acum: „Nu sunt critic să-l perii pentru talent. Dar juca în piese/filme pe care le vedeai şi apoi pe el îl uitai. Făceai inventarul actorilor şi pe el ţi-l aminteai mai pe la urmă. Dar, la premianţi./ La remarcaţi. Nici acum când el nu mai este şi nu mai pot să-l întreb, nu ştiu cum făcea să fie aşa de discret. De prezent. Dar, totuşi, absent. Nevăzut./ Un actor mare care ştia să fie nevăzut. Nu te zgâria pe ochi. Pe urechi. Îţi rămânea în memoria subliminală./ Da!, iată o definiţie bună şi un joc duios de cuvinte: Milu era un sublim actor subliminal… Mai pe româneşte, era uriaş, era măreţ.”
Şi-a început cariera cinematografică în 1967, cu un rol principal în filmul lui Francisc Munteanu Cerul începe la etajul III. I-au urmat încă aproape 40 de filme, între care: Toamna bobocilor (1975); Iarna bobocilor (1977); Bună seara, Irina (1980); Secretul lui Bachus (1980); Secretul lui Nemesis (1985); Noi, cei din linia întâi (1985); Harababura (1990); Balanţa (1992); Oglinda (1993), Cel mai iubit dintre pământeni (1993); Punctul zero (1996).
Emil Hossu era cunoscut, bine cunoscut, şi de cei tineri. Pentru că ştia să fie Prezent! La teatru, la radio, în film şi la televizor. Apropiat ca un frate. Milu. Cu dragoste.
Print