Criza economică ce a pus stăpânire pe Europa în ultimii ani, afectând profund societatea la toate nivelurile, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, are efecte sensibile şi asupra spaţiului cultural, deci şi asupra teatrului. Diminuarea drastică a bugetului şi uneori decizia de a restructura unele instituţii de spectacol le-a cerut managerilor o altă atitudine, iar printre artişti a semănat o depresie soră cu moartea, mai ales în acele ţări care aveau viaţă teatrală când România nici măcar nu se inventase.
Una dintre acestea este Marea Britanie. De mai bine de doi ani, presa engleză relatează fără încetare despre regimul financiar îngrijorător de care au parte teatrele, despre dificultăţile întâmpinate de manageri şi despre lipsa de perspectivă a artiştilor. Cotidianul „The Guardian” a publicat acum câteva zile un articol despre o realitate valabilă şi pentru spaţiul românesc: facultăţile vocaţioanale, printre care şi cele de actorie, nu pregătesc studenţii pentru „viaţa reală”, adică pentru a se lupta să-şi găsească de lucru în domeniu după încheierea studiilor.
În comentariul tipărit în publicaţia amintită, regizorul Di Travis adoptă o atitudine critică faţă de inconştienţa şi, implicit, faţă de ipocrizia şcolilor de teatru din Anglia, la vremuri în care restructurările afectează şi domenii în care locurile de muncă ar fi, teoretic, cel mai puţin ameninţate, cum ar fi sănătatea sau marina. Amintind de cuvintele lui Federico Garcia Lorca – „Teatrul este măsura măreţiei unui popor” – autorul susţine, pe bună dreptate, că nu e deloc nepotrivit sau exagerat să-i plângi pe actori, când medicii, profesorii, poliţiştii, militarii etc. sunt în pericol să rămână şomeri. Pentru creatorii de teatru, cariera a fost mereu o loterie, recunoaşte comentatorul, căci pregătirea din şcoală nu se apleacă şi asupra nevoii studenţilor de a învăţa să lupte pentru a intra pe terenul pentru care s-au pregătit.
La Drama Center de la Londra, povesteşte Di Trevis, studenţii de la actorie lucrează din greu peste zece ore pe zi, cinci zile pe săptămână, iar sâmbăta vin din proprie iniţiativă să repete. Au tot soiul de cursuri, învaţă o mulţime de lucruri, „doar că profesia pentru care se pregătesc nu prea există”. Până prin anii 2000, absolvenţii cu potenţial erau urmăriţi în spectacolele publice susţinute în cadrul facultăţilor şi apoi racolaţi de agenţii teatrelor, intrând astfel în joc. Acum, majoritatea teatrelor din Marea Britanie nu mai pot susţine financiar distribuţii mari, venitul obţinut de actori din mici roluri în producţii de televiziune sau din reclame e foarte modest, iar artiştii angajaţi nu câştigă, nici ei, mare lucru, aşa că stimularea e aproape inexistentă, iar artiştii îşi ies din mână şi, cel mai adesea, în scurt timp, se pierd.
Dacă n-ar fi ancorate în trecut şi ar privi responsabil spre prezent şi spre viitor, facultăţile ar trebui să înveţe studenţii „să-şi genereze propria muncă”, susţine autorul, astfel încât să fie capabili să se ocupe de propriile lor mijloace: „Ar fi recomandabil ca în pregătirea lor să se pună accentul pe dezvoltarea unor abilităţi – să-şi inventeze de muncă, să-şi găsească colaboratori, să înveţe să facă adaptări, să scrie, să reinventeze şi să creeze un nou tip de Teatru Sărac pentru secolul XXI – un teatru bazat pe mult talent, dar pe puţine resurse”.
Tânărul actor ar trebuie să ştie cum să-şi pregătească singur un viitor în lumea Thaliei, pledează Di Trevis. Să-şi care costumul în geantă şi să fie dispus să joace oriunde, dacă vrea cu adevărat să joace. „Actorii trebuie să fie gata de un viitor în care nu vor avea nevoie doar de abilităţi de interpretare, ci, ca odinioară, şi de cele de corsar”, scrie ferm autorul şi, din nefericire, e greu să nu-i dai dreptate. Care tânăr absolvent de actorie, cel puţin din România, l-ar putea contrazice?