Helen Mirren, Isabelle Huppert, Jude Law sau Denzel Washington sunt câteva dintre vedetele cinematografiei care au spus, în diverse momente, că tânjesc să se întoarcă pe scenă, să părăsească platoul de filmare şi să revină la experienţa directă a teatrului. Nu ştim, fireşte, câtă sinceritate şi câtă ipocrizie există în asemenea declaraţii, doar uneori de intenţie, cel mai adesea, doar mărturisirile unor gânduri trecătoare.
Dacă Isabelle Huppert s-a întors pe scena pariziană şi a avut parte de fluierături, ca să-şi frece mâinile de bucurie scepticii care n-o credeau capabilă să vorbească din nou limba scenei, Jude Law a făcut, la Londra, în câteva reprezentaţii mult aşteptate acum mai mult de un an, un prinţ al Danemarcei care a spulberat rezervele şi prejudecăţile criticilor britanici, nu tocmai uşor de mulţumit. Câtă nostalgie, cât snobism, câtă sinceritate, câtă deschidere, câtă iubire, câtă nehotărâre şi cât cabotinism stau în spatele unor astfel de reveniri noi, spectatorii, n-avem cum şti. Cert este că “mirajul scenei” pare să-şi păstreze o anumită putere de seducţie şi pentru actorii care au ales cetatea nemuritoare a filmului.
Traseul unei actriţe ca Helen Mirren o confirmă, deşi în cazul ei nu este vorba despre o întoarcere, pentru simplul fapt că multipremiata artistă a cinematografiei de azi, bombardată pe bună dreptate cu distincţii şi recompense care mai de care mai de răsunet, nu a renunţat niciodată la teatru. Vedeta din “The Queen”, “Nebunia Regelui George”, “Elisabeta I” şi atâtea alte filme spunea chiar săptămâna asta, într-un interviu publicat în “The Guardian”, că ar vrea să-l joace pe Hamlet pe scenă, în niciun caz pe Gertrude, iar Ofelia a fost…! Dincolo de faptul că aprinde imaginaţia cunoscătorilor şi a amatorilor, ironică sau nu, autoironică sau nu, mărturisirea actriţei care a hipnotizat numeroşi cineaşti de clasă poate fi dovada unei stări de fapt: răsfăţata creatorilor de film, rebela autodeclarată atee, cu înclinaţii antimonarhice, iubeşte scena, experienţa “pe viu” şi, de fapt, nu vrea să renunţe la ea. Între sute de ore de filmări pe care i le-a adus succesul din ultimul deceniu să spunem, Helen Mirren n-a putut renunţa la teatru, teatrul care i-a dat putere şi strălucite, umor, spirit rebel, seducţie şi o încredere în sine care ia adesea forma aroganţei, dar nu a aroganţei supărătoare.
În interviul menţionat, actriţa arăta cu degetul, senină de la încălţimea locului sigur pe care-l ocupă, spre o luptă în care nu s-a dat bătută niciodată, dar din care nu poate ieşi învingătoare: lupta cu clişeele. Cel mai recent, dar deloc nou, este “sexy la 60 de ani”, mărturisea cu ironie, dar şi cu un gust amar, Helen Mirren. Clişeu hrănit, fără îndoială, de percepţia şi gândirea în şabloane, nicidecum de prestatiţiile artistice de o diversitate uluitoare ale “împricinatei”. Dacă arunci o privire sumară la biografia ei artistică, ameţeşti instantaneu. Lui Helen Mirren nimic din ce este actorie nu-i e străin, ca, de altfel, nimic din ce e omenesc. Destinul ei este o poveste irezistibilă şi demnă de invidiat, în primul rând pentru colegii de breaslă de pretutindeni. Din viaţa ei profesională, care a început la 20 de ani cu o nimica toată – Cleopatra în “Antoniu şi Cleopatra”, de William Shakespeare, la londonezul Old Vic – nu pare să lipsească nimic. Deschisă, şarmant-arogantă şi emanând forţă, actriţa născută din tată rus, cu fabuloase poveşti în spate, şi din mamă englezoaică a făcut teatru autentic, urcând treptele unui traseu poate mai spectaculos decât cel din film, prin nivelul artei ei obligându-i pe criticii cei mai elitişti să-i dea toate premiile posibile. A jucat Shakespeare la cele mai bune teatre din Marea Britanie, ani lungi, şi nu s-a sfiit să semneze scrisori de protest denunţând risipa de bani în producţii megalomanice sau nejustificat de costisitoare. A trăit experienţa Peter Brook la centrul acestuia de cercetare de la Paris, vreme de un an. Şi povestea de pe scenă merge mai departe, mult mai departe. De fapt povestea continuă. Ca şi în cinema, unde nu se poate despărţi de lumea Marelui Will. În 2010 a ieşit pe piată producţia americană după “Furtuna”, în care Prospero a devenit Prospera, special pentru ea, la dorinţa regizoarei Julie Taymor.
Şi distincţiile continuă, deşi unele nu reuşesc să ajungă la tranşanta actriţă, care vine cu una caldă şi una rece: a acceptat în 2003 titlul de “Dame Commander of the Order of the British Empire” din mâinile Prinţului Charles, deşi cu câţiva ani în urmă îşi permisese să-l refuze, cu o fermitate şi ea de invidiat.
De ce vrea când ghiduşa, când aspra Helen Mirren să-l joace pe Hamlet, când a făcut o Ofelie istorică acum câteva decenii şi multe alte personaje shakespeariene? Nu ştim şi nu vom şti, dar ne putem întreba…
Print