Adelaida Zamfira: Mi-aş dori ca publicul să amendeze mai mult spectacolele slabe

Interviu realizat de Mirabela Damaschin, studentă în anul 1, Teatrologie, UNATC București

După 13 ani, Adelaida Zamfira se întreabă cu plăcere cât timp va mai juca în „Made in Romania”, spectacol al companiei Passe-Partout la care lumea încă vine. Ultima sa premieră este „Fidelitate” de Chazz Palminteri, la Teatrul Act, în regia lui Dragoş Câmpan unde joacă alături de Gheorghe Ifrim şi Florin Busuioc. Pe lângă acestea, Adelaida este asisent universitar doctor la Facultatea de Arte a Universităţii „Dunărea de jos” din Galaţi, pedagogia fiind pentru ea o pasiune încă de când era studentă. Spune cu mândrie că modelul său pedagogic este tatăl ei, profesorul de pian Mircea Costache, activitatea acestuia fiind cunoscută în cadrul Conservatorului „Ciprian Porumbescu” sau a Liceului de muzică „Dinu Lipatti” din Bucureşti, unde există o clasă cu numele său. Despre cum a luat decizia de a face teatru independent, despre teatrul non-verbal pe care îl practică de 14 ani, despre regrete, dar și despre ce o împlinește cel mai mult am stat de vorbă cu Adelaida Zamfira.

Sunt 14 ani de când activezi în compania Passe-Partout, a lui Dan Puric. Cum simți această experiență?

Pentru mine a fost o a doua şcoală. O şcoală a non-verbalului, unde l-am avut profesor de clasă pe Dan Puric. Am învăţat foarte multe lucruri, am descoperit frumuseţea poveştilor spuse pe muzică sau în tăcere, am avut posibilitatea să învăţ step, dans popular sau pur şi simplu să mă antrenez. Niciodată nu s-a ştiut exact unde să fie încadrat acest limbaj: pantomimă, teatru-dans, non-verbal? Dan Puric îl numeşte teatru de comportament. Sunt 14 ani de când sunt în această companie şi fiecare spectacol a însemnat un alt nivel de experienţă profesională dobândită prin oamenii pe care i-am întâlnit. Fac parte din trupa veche şi mă bucur să joc alături de colegi cu personalităţi puternice, foarte buni actori şi în teatrele în care joacă sau în spectacolele de teatru independent pe care le susţin.

Este teatrul non-verbal o formă a teatrului ce îți oferă o libertate mai mare decât cea pe care ți-o dă cel verbal?

Libertatea se manifestă în primul rând prin faptul că te poți adresa unui public mai larg. Spectacolele non-verbale trec bariera limbii vorbite, vârstei sau educaţiei, dar în acelaşi timp este mai dificil pentru actor, pentru că el are nevoie de o pregătire complexă, specifică acestui limbaj, pentru a-l face pe spectator să meargă odată cu el în poveste.

Spectacolele non-verbale trec bariera limbii vorbite, vârstei sau educaţiei, dar în acelaşi timp este mai dificil pentru actor, pentru că el are nevoie de o pregătire complexă, specifică acestui limbaj, pentru a-l face pe spectator să meargă odată cu el în poveste.

Se manifestă diferit publicul prezent la un spectacol de teatru non-verbal? Există diferențe de percepție pe care le observi?

Publicul este mult mai deschis, cu toate că el face un efort mai mare în încercarea de a descifra semnul teatral. Avem spectatori care au văzut „Made in Romania” de 10, 15 ori pe parcursul celor 13 ani. De fiecare dată au descoperit ceva nou. Cred că secretul longevităţii acestui spectacol stă în bucuria noastră de joc care se transmite în sală. Nu vezi costume spectaculoase sau efecte speciale, suntem doar nişte actori care avem bucuria de joc a copiilor.

În aceste manifestări ale trăirilor publicului, crezi că spațiul are și el un rol important?

Spațiul este foarte important atât pentru public, cât și pentru actor. Sigur că se pleacă de la un numitor comun, acela că „adevărul trebuie să existe oriunde”, fie că ești într-o cafenea, pe o scenă italiană sau elisabetană. Dar mijloacele pe care le folosești ca actor sunt diferite. Adică într-un fel joci într-o sală studio, unde publicul este foarte aproape cum e la Teatrul Act şi altfel joci într-o sală de 400 de locuri unde trebuie să treci rampa şi pentru cel din ultimul rând, păstrând adevărul în acelaşi timp. La fel și publicul. Se manifestă diferit. E normal să fie așa. Într-o cafenea unde are libertatea să consume ceva, el e mult mai relaxat atunci când se uită la tine. Dar asta nu înseamnă că nu poți avea surprize. Într-o cafenea te poți trezi cu diverse comentarii în timpul spectacolului, pe când la teatru publicul este mai reţinut. Mi-aş dori ca publicul să amendeze mai mult spectacolele slabe, adică să nu se mai simtă obligat să se ridice întotdeauna în picioare şi să aplaude dacă nu este cazul.

Într-o cafenea te poți trezi cu diverse comentarii în timpul spectacolului, pe când la teatru publicul este mai reţinut. Mi-aş dori ca publicul să amendeze mai mult spectacolele slabe, adică să nu se mai simtă obligat să se ridice întotdeauna în picioare şi să aplaude dacă nu este cazul.

Spectatorul Adelaida Zamfira unde se simte mai bine, unde merge la teatru?

Eu sunt foarte deschisă, asta pentru că am fost dornică să fac teatru independent încă de când am terminat facultatea. Dacă mă raportez acum la perioada `96, `97 să știi că erau foarte puțini cei care își doreau acest lucru în București, care nu s-au speriat de faptul că poți să îți iei soarta în mâini și să joci. Muzeul Literaturii Române era un spațiu neconvențional unde s-au întâmplat foarte multe proiecte, regizate de Theo Herghelegiu, Anca Colţeanu, Dan Victor sau Aristiţa Albăcan. Exista teatrul Levant la Sala Dalles unde am văzut prin `94-`95 un minunat „Pelicanul” de A. Strinberg, în regia Cătălinei Buzoianu, exista Teatrul Luni prin `97, Teatrul Act prin `98, iar la ARCUB am jucat un spectacol foarte drag mie prin `97-`98, „Un spectacol ratat”, un colaj de texte după Harms, Ionesco, Kafka, Albee, în regia lui Cosmin Chivu. Poate greşesc, dar eu ştiu că a fost primul spectacol de teatru la ARCUB. Revenind, îmi place să merg la teatru, indiferent de spaţiu. Atât timp cât este de calitate, mă bucur pur şi simplu de spectacol.

Întorcându-ne la compania din care faci parte, cum ai ajuns aici?

Simplu. Am fost la Teatrul Nottara şi am văzut spectacolul „Costumele”. Atunci am ştiut că vreau să fac parte din Compania Passe-Partout. Pentru mine un spectacol este bun dacă îmi doresc să fac parte din distribuţia acelui spectacol. L-am căutat pe Dan Puric, m-am ţinut ceva timp de capul lui pentru că trupa era deja formată, am dat audiţii şi am intrat.

Ai fi preferat să fi fost angajată într-un teatru de stat?

Am avut șansa asta. În anul patru de facultate, dorindu-ne foarte mult să rămânem în echipă, ne-am decis să optăm pentru Brașov. Crede-mă că în mintea noastră era doar Poiana Braşov. Munte, aproape de București, ce putea fi mai frumos? Ne-am urcat în tren și am mers să dăm concurs. Erau două  locuri la fete şi unul la băieţi. Am fost admisă. M-am bucurat, dar încă nu terminasem facultatea. La examenul meu de licenţă, directorul Teatrului Mundi mi-a propus să fac parte din distribiţuia spectacolului „Miresasa cu gene false”, de D.R. Popescu în regia Cătălinei Buzoianu. Această colaborare nu mi-a fost permisă de către Teatrul din Braşov, pentru că era perioada în care, dacă intrai într-un teatru din provincie, nu te mai lăsau să joci în alte părţi. Aşa că mi-am dat demisia. Am repetat un an de zile pentru „Mireasa cu gene false”, dar spectacolul nu a ieşit. Ar fi trebuit să se joace la Teatrul Levant. A fost o perioadă din viaţa mea în care nu am înţeles nimic din ce mi se întâmpla. Era cu totul altceva decât credeam eu. M-am trezit brusc şi mi-am dat seama că realitatea este alta. Așa că au fost momente în acea perioadă când am regretat că nu am rămas la Brașov, dar acum cred că toate au avut un scop. Am învățat ceva din asta. Sunt mai atentă la ce mi se propune.

Nu e ușor să trăiești din teatrul independent. Se poate trăi dacă ai foarte multe spectacole, dacă pleci cu spectacolele prin țară, dacă ai un om care să se ocupe de promovare, de obicei este un impresar care vinde spectacolele și depinde foarte mult de spațiul în care joci. Uite, un spațiu important este Godot Cafe Teatru, unde actorii se duc și pentru bani, nu numai pentru artă.

Se poate trăi din teatrul independent?

Nu e ușor să trăiești din teatrul independent. Se poate trăi dacă ai foarte multe spectacole, dacă pleci cu spectacolele prin țară, dacă ai un om care să se ocupe de promovare, de obicei este un impresar care vinde spectacolele și depinde foarte mult de spațiul în care joci. Uite, un spațiu important este Godot Cafe Teatru, unde actorii se duc și pentru bani, nu numai pentru artă. Un spaţiu pe care îl iubesc este Teatrul Act. Acolo am văzut spectacole de calitate întotdeauna şi nu cred că acolo interesul este în primul rând financiar. Să nu uităm însă că actoria este o meserie din care ar trebui să poţi trăi. Unii o privesc ca pe un hobby, de parcă eu am altă meserie şi fac asta în timpul liber.

De ce crezi că majoritatea tinerilor absolvenți de actorie se îndreaptă tocmai către acest tip de teatru, cel independent? E ceva greșit în sistemul teatral românesc?

Se îndreaptă către independent pentru că nu au acces întotdeauna într-un teatru de stat. Şi vor să joace, normal… Acum foarte mulți ani s-a făcut un sondaj, în care actorii erau întrebați dacă vor să fie angajaţi cu carte de muncă sau vor teatru de proiecte. Majoritatea, inclusiv colegi de-ai mei au răspuns că vor să fie angajați cu carte de muncă. Asta pentru că e dificil să îți asumi faptul că în teatrul de proiecte riști să nu fii distribuit. Nu mi se pare normală situația de acum în care avem actori care nu joacă de ani întregi, dar își iau salariile, ținând posturile blocate. Nu e normal ca actori care sunt distribuiți și joacă să ia același salariu cu cei care figurează ca angajați, dar nu sunt prezenți în spectacole. Despre asta este vorba. E normal ca după ce termină facultatea să se îndrepte către teatrul independent pentru că e o ocazie să își facă meseria.

Se pleacă pe o altă direcție încă din anii terminali ai facultății?

Pot să îți spun care este diferența dintre generațiile dinainte și ce se întâmplă acum. Studenții de acum sunt mult mai pragmatici, spre deosebire de noi, care facem parte dintr-o generație ce a trebuit să se adapteze la un sistem nou, pentru că noi am fost educați să facem artă. Pentru noi, să facem reclame sau filme de categoria B la Castel Film însemna „prostituție artistică”. Dar când am înțeles ce se întâmplă, mi-am schimbat modul de a gândi. Am învățat că poți să îți faci meseria oriunde, condiția este să o faci bine, profesionist. Pe lângă asta, în ziua de azi dacă nu ești atent la ambalaj s-ar putea să dispari de pe piață. Mai ales pe partea comercială. Cum spuneam, la sistemul acesta am învățat să mă adaptez. În lucrarea mea de doctorat, publicată anul acesta, „Actorul între prestație și creație în societatea de consum” mi-am pus problema schimbării mentalităţii actorului. Cred că a apărut un nou tip de actor, înzestrat cu o hartă interioară, adaptată mediului în care trăieşte. El trebuie să fie pregătit pentru ce se întâmplă azi, pentru ce se va întâmpla mâine. Adaptarea nu exclude însă profesionalismul. Sau aşa ar trebui.

Nu mi se pare normală situația de acum în care avem actori care nu joacă de ani întregi, dar își iau salariile, ținând posturile blocate. Nu e normal ca actori care sunt distribuiți și joacă să ia același salariu cu cei care figurează ca angajați, dar nu sunt prezenți în spectacole. Despre asta este vorba. E normal ca după ce termină facultatea să se îndrepte către teatrul independent pentru că e o ocazie să își facă meseria.

Cum e în postura de profesor?

Pedagogia este o altă meserie. Poţi fi un actor foarte bun, dar asta nu înseamnă implicit ca eşti şi un pedagog bun. Şi invers. Trebuie să ai vocaţie pentru meseria asta şi nu trebuie să fii un actor frustrat care, pentru că nu are ce să facă, face pedagogie. Am o relație specială cu studenții mei. Nu mă las dusă de autoritatea pe care ţi-o oferă statutul de profesor. După terminarea facultăţii rămân prietenă cu unii dintre ei. Când lucrez, mă gândesc dacă mi-ar plăcea să fiu cu ei pe scenă. Este imposibil ca actor-pedagog să nu te gândeşti la așa ceva. Cu Ioana Mărcoiu, de exemplu, am jucat deja două spectacole şi ne pregătim să fim alături pe scenă într-un alt spectacol.

Există un punct-cheie al drumului? Acel moment pe care l-ai descrie ca „așa a început”, dacă ți-ai spune propria poveste?

Poate că a început în serile când nu voiam să adorm până când nu ascultam piesa de teatru radiofonic de pe Programul Doi difuzată seara sau în duminicile în care mergeam la Teatrul Ţăndărică, la Operă sau la Operetă, când mă uitam la puţinele filme difuzate la televizor, visând în timp ce mă plimbam cu patinele cu rotile prin casă că joc în ele, când măream ochii sau îmi subţiam buzele în timp ce făceam poze şi îmi dilatam nările pentru că Shirley Temple avea nasul cârn… Am făcut parte din trupa de teatru a Liceului de Matematică-Fizică „Mihai-Viteazul”, condusă de profesorul de română Băbiceanu. În clasa a IX-a am început să conştientizez că asta vreau să fac.

Totuși, admiterea la facultate a venit mai târziu. De ce?

Pentru că nu am avut curaj. După terminarea liceului am jucat într-o trupă de amatori, dar nu am avut curajul să dau la această facultate. Cu toate că luam premii la Cântarea României, cu toate că m-a întrebat Petrică Gheorghiu după un concurs dacă nu vreau să dau la teatru, am dat în momentul în care am simțit ca nu mai rezist fără să încerc. Îi admir enorm pe cei care au încercat ani la rând să intre la facultatea asta. Eu nu cred că aș fi avut răbdare. Mi-am spus „ori intru, ori nu intru”.

Și?

Și prima dată am picat a doua sau a treia sub linie. Dar pe atunci primii picați aveau dreptul să facă cerere la rectorat, să fie audienți la clasele de actorie. Am făcut cerere și am fost audientă la clasa lui Mircea Albulescu, dar nu am stat foarte mult. M-am gândit că vin anul următor și intru. Hotărâtă! Nu mi-am pus nicio clipă problema că anul următor nu voi intra. Mircea Albulescu a fost chiar șef de comisie în anul în care am intrat. Mi-am dorit sa fiu la clasa lui Florin Zamfirescu, cu toate că o ador pe Olga Tudorache. Aşa am simţit eu. Şi mă bucur şi acum de norocul pe care l-am avut să fiu la clasa lui, unde l-am avut ca asistent pe Doru Ana. Am făcut parte dintr-o clasă extraordinară, cu oameni talentaţi.

Făcând foarte mult teatru independent nu ai ocazia să te întâlnești cu regizori mari care montează în teatrele de stat în primul rând şi, dacă se întâmplă să lucreze în independent, fac echipă, normal, cu cei cu care lucrează în teatrele de stat. De exemplu mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu Alexandru Dabija. Îl simt foarte aproape de zona în care mie îmi place să lucrez. Sau cu Ducu Darie. L-am întâlnit într-un workshop, dar mi-ar plăcea să lucrez cu el într-un spectacol. Vezi, ăsta e un dezavantaj al teatrului independent.

Ai o experiență de atâția ani în teatru, ai bifat roluri în filme, ai jucat în telenovele. Ai regrete? E ceva ce nu ai făcut?

Făcând foarte mult teatru independent nu ai ocazia să te întâlnești cu regizori mari care montează în teatrele de stat în primul rând şi, dacă se întâmplă să lucreze în independent, fac echipă, normal, cu cei cu care lucrează în teatrele de stat. De exemplu mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu Alexandru Dabija. Îl simt foarte aproape de zona în care mie îmi place să lucrez. Sau cu Ducu Darie. L-am întâlnit într-un workshop, dar mi-ar plăcea să lucrez cu el într-un spectacol. Vezi, ăsta e un dezavantaj al teatrului independent. Mi-aș dori, de asemenea, să fac mai mult film. Anul ăsta o să apară şi la noi „Quot Erat Demonstrandum”, în regia lui Andrei Gruzsniczki, unde joc. Îl aştept cu interes.

Către ce te îndrepţi? Ce urmează?

Îmi doresc să mă întorc în televiziune. A fost greu de crezut pentru unii, dar am renunțat la televiziune pentru că la UNATC regizam primul meu spectacol de licență. Am scris un scenariu după „Casa Bernardei Alba” și m-am simțit responsabilă. Mă gândeam că dacă merg la filmări nu o să pot ajunge la școală. Am înţeles apoi că s-ar fi putut, dar eu nu am ştiut cum să fac acest lucru. De asemenea, urmează niste proiecte de teatru, dar încă nu pot vorbi despre ele.

Să vorbim și de femeia Adelaida Zamfira. Cum e rolul de mamă?

Este cel care mă împlinește. Rolul de mamă este cel mai provocator al vieții mele. Nu există nimic mai frumos. În fața acestuia, meseria trece pe locul doi. Dacă vrei să mă întrebi de realizări, cea mai mare realizare este fetița mea Anelisse-Maria. Nu sunt genul de femeie care și-a dorit o carieră strălucitoare, fără a fi realizată în plan personal. Nu m-am văzut niciodată o actriță celebră, fără să am copii. Din contră, eu mi-am dorit trei copii. Dar așa a fost să fie. Nu aș fi fost împlinită ca actriță și ca pedagog, dacă nu aș fi fost mamă.

Cum îți influențează meseria viața personală?

Vreau să cred că sunt un om normal, care nu vine cu personajele acasă. Nu am veleităţi de artistă în viaţa personală. Ar fi însă bine dacă aş avea în viaţa reală disciplina şi răbdarea de care dau dovadă în teatru şi în pedagogie.

Tot ceea ce faci te definește și te împlinește. Actriță, mamă, profesor. Pentru tine mai ai timp? Ai și alte pasiuni?

Da, am o pasiune. Pe care din păcate am neglijat-o. Aceea de a scrie. În `99 am publicat la „Art Panorama”, o revistă culturală, unde Dan-Silviu Boerescu era redactor-şef. În liceu trimiteam texte revistei „Flacăra” unde exista rubrica „Poşta redacţiei” şi Geo Dumitrescu le citea cu răbdare şi le comenta, cum de altfel Nicolae Manolescu era invitat la cenaclul literar din liceu, condus de sora Margăi Barbu şi ne citea poeziile acasă, după care venea şi discuta cu fiecare în parte. Apoi, la terminarea liceului am trecut pe la cenaclul „Săgetătorul” condus de Tudor Opriş, unde am fost încurajată să scriu proză fantastică. Acum scriu în gând. Adică merg și am în minte anumite idei. Din păcate nu le mai pun pe hârtie. Sunt fericită însă că pot pune în scenă imaginile pe care le am. Ultimul spectacol pe care l-am regizat „Gaiţele” de Al. Kiriţescu, este făcut şi din „imagini pe care le-am văzut”. Dacă ai timp, te invit la Galaţi unde vei descoperi studenţi talentaţi pentru care merită să merg până acolo să predau.