Bianca Trifan, studentă în anul I la Teatrologie, UNATC Bucureşti
Adina Nanu este cel mai important specialist român în arta costumului, autoarea singurei istorii a costumului publicată în România. Predă de peste 50 de ani cursuri de Istoria Artelor, Istoria Stilurilor şi a Costumului la Universitatea Naţională de Arte şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. A publicat peste 30 de volume despre artă, din care amintim: Vezi? Comunicarea prin imagine (2002), Arta, Stil, Costum (2007), şi volumul autobiografic Călătorie în jurul casei mele (2008).
Aflate la etajul patru al UNATC-ului (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I.L. Caragiale”, București), la catedra de scenografie, printre costumele, afișele, machetele studenților, o rază de soare se așterne pe chipul doamnei Adina Nanu, critic și istoric de artă, dar și profesor. Vorbim despre teatru şi alegeri în viaţă…
Ce anume v-a făcut să alegeți domeniul artelor?
Ce m-a făcut să mă îndrept către arte… E vorba de talent. Este vorba despre felul în care te naști dotat cu o funcțiune specială legată de un simț. Iar la mine a fost văzul. Drept pentru care dintotdeauna am desenat, pe urmă am modelat și continui să o fac și astăzi. Îmi amintesc un răspuns dat de Horia Bernea la un interviu luat de Iosif Sava în care Iosif Sava l-a întrebat de ce nu se duce la teatru, și Horia Bernea a zis: ,,pentru că mișcă”. Și eu am crezut multă vreme că prefer artele statice, artele la care poți să revii. De când mă aflu în Universitatea de teatru am redescoperit importanța timpului, a timpului care se scurge și care este la fel de important și în artele statice ca și în cele dinamice. Pentru că o statuie se face în timp și darul pe care creatorul îl transmite privitorilor prin intermediul lucrării sale, de asemenea, cere un timp. Cu cât e mai lung, cu atât darul acesta se primește mai deplin.
Care este primul sfat pe care îl dați studenților?
Acum, față de student eu insist pe timpul de concentrare asupra unei imagini vizuale, pentru că trebuie să o primești în tine cu tot ce are înmagazinat în ea de către autor, ca să se realizeze de fapt comunicarea între artistul-creator și public. E drept că teatrul cere o atenție constantă asupra unor imagini care se schimbă, dar și în sculptură e ceva foarte asemănător. O sculptură nu o poți înțelege și nu o poți primi decât dacă tu te învârți în jurul ei. Adică, tot așa, faci o mișcare prin care reușești să legi între ele un număr foarte mare de variații pe aceeași temă care, de fapt, sunt fațete ale sculpturii și sunt momente ca și cele care se succed într-o piesă de teatru.
Aveți un spectacol preferat?
Ultimul spectacol pe care l-am văzut și care mi-a rămas în minte m-a impresionat nu atât de mult prin actori sau prin text, pe care îl știam de mult, ci prin muzică. Este vorba de ,,O scrisoare pierdută” care a devenit operă, la Opera Națională. Se joacă de puțină vreme cu un succes la care recunosc că nu mă așteptam. M-am întrebat, înainte de a mă duce, cum se poate să nu te deranjeze aplicarea pe textul arhicunoscut a unei muzici care e muzică originală, dar în același timp trebuie să fie muzică de atmosferă. Mă așteptam la o muzică de film, așa, numai la un fundal muzical și, când colo, personajele chiar cântă. Ca timp, piesa este plasată în perioada interbelică, dar extinsă ca să poată fi percepută ca oricând. Iar muzica, în prima parte, întâi am înțeles-o ca fiind dusă undeva către zona tangoului, ceea ce m-a purat în perioada interbelică. Până mi-am dat seama că, de fapt, e vorba de romanță. Şi cred că, pe lângă doina noastră medievală, atunci când vine vorba de muzica ușoară, romanța ne caracterizează. În perioada interbelică romanţa era foarte gustată de toate păturile sociale. Se cântau romanțe peste tot.
Ce credeți că este inspirația?
Inspirație înseamnă pur și simplu momentul în care realizezi armonia dintr-o compoziție. Este momentul de grație când te conectezi undeva la armonia universală. Simți ca ai pus ştecherul în priză și că îți vine de undeva o posibilitate nouă de a lega între ele imagini, sunete, sensuri, sentimente, gânduri și să iasă o nouă ,,vietate”.
Dar pentru un teatrolog este importantă inspirația, având în vedere că el „critică”?
În fond, criticul de artă, indiferent despre ce artă vorbim, este spectatorul cel mai sensibil și mai avizat. Și care e capabil și să scrie sau să gândescă despre o lucrare de artă în momentul în care a găsit, să spunem, o poartă de intrare pentru receptare (eu nu spun înțelegere, pentru că înțelegerea ar fi o limitare la etajul de gândire obiectivă). Or, arta înseamnă trăire totală, asta este până una-alta termenul care mi se pare că rezumă cel mai bine participarea asta deplină a omului în comunicarea artistică. În această comunicare – conectare cum spuneam – există sigur niște etape, dar în același timp niște grade de înțelegere. Până să sui un munte sunt etape de efort până ce la un moment dat zici AHA. Cel care reușește să zică AHA, am înțeles, am primit mesajul, acela se simte dator să le arate scurtătura și celorlalți. Eu asta zic că este meseria unui teatrolog pentru că a ajuns mai repede, mai deplin să comunice cu un creator. Îi trage după el și pe ceilalți, pe lângă faptul că le deschide pofta pentru a trăi mai deplin, mai frumos, cultivând artele. Şi le arată celorlalți spectatori o cale pe care, dacă se angajează, ajung mai sigur sau mai repede, poate…
Ce sfaturi aveți pentru teatrologii învățăcei?
În teatru este vorba în primul rând de concentrare sufletească, ca în orice artă. Trebuie să te focalizezi numai pe ceea ce vrei să trăiești, să te concentrezi asupra darului pe care ți-l face un artist, un artist care e dotat de la natură cu un talent ieșit din comun. Dar fiind vorba de un spectacol de teatru în care intră text, intră imagini și sunet – iar sunetul poate să fie muzica, dar poate să fie și muzica vorbirii – înseamnă că un teatrolog trebuie să se autoeduce pentru că facultatea îți oferă, dar nu îți bagă în buzunar, ca și Dumnezeu. Trebuie să se autoeduce în toate aceste direcții, adică mai precis să-și rafineze toate simțurile. Aici e vorba de simțurile publice, văzul și auzul care pot fi niște canale de la distanță, dar prin asociație funcționează și celelalte, și mirosul, și gustul, și pipăitul. Nu se poate să rămână neactivat nimic din corpul unui om în momentul în care intră în legătură indiferent cu care dintre arte. Prin urmare, un teatrolog trebuie să fie un om foarte cultivat, care să citească, dar să fie foarte atent la propriile lui mijloace de receptare și să fie antrenat ca un sportiv, să își supravegheze propriile reacții ca să-şi poată imagina reacțiile publicului. În fond un teatrolog se adresează nu creatorului, se adresează publicului. Teatrologul ar fi a treia piesă în comunicare: este creatorul, este opera, este teatrologul și apoi publicul. Teatrologul este un releu. Și, ca să fie un releu pentru atâtea arte care se leagă între ele, asta înseamnă antrenament, nu glumă. Și mai este important să nu se risipească pe toate felurile de spectacol. Eu de pildă, dacă m-aș fi făcut teatrolog, m-aș fi ocupat de teatrul de păpuși și de marionete.
De ce?
Pentru că acela mi se pare cel mai creativ. Fiindcă din punctul de vedere al imaginii creatorul nu numai că își imaginează un mediu, dar își imaginează şi personajul. Nu este limitat la anatomia umană, ci poate să facă balaur cu șapte capete, poate să facă ce vrea. Mi se pare cea mai liberă dintre zonele de creație din teatru.
Print