Adrian Andone: “Sunt în viaţa pe care mi-o doresc”

Actor al Naţionalului craiovean şi profesor de actorie la Universitatea din acelaşi oraş, Adrian Andone are o poveste lungă cu William Shakespeare. A fost de-a lungul anilor, un Laertes credincios în „Hamlet”-ul de poveste al regizorului Tompa Gabor, cu Adrian Pintea în rol principal. A fost, de asemenea, Tranio din „Îmblânzirea scorpiei”, Lorenzo din „Romeo şi Julieta”, Claudio din „Măsură pentru măsură”. Iar acum este… toate personajele din „Hamlet” în „Doar Hamlet”, un one-man show regizat de Alina Rece. Despre „cel mai greu rol” al său am schimbat câteva cuvinte după premiera care a avut loc de curând la teatrul care-i este casă.

Cum v-a venit ideea pentru acest spectacol?

Ideea n-a fost a mea, ci a Alinei Rece. Ea a venit la mine, la Facultatea de Teatru din Craiova, unde predăm amândoi, şi mi-a spus „Am un proiect cu tine. Când îl termin, te anunţ.” Şi a durat câteva luni până l-a terminat. A venit şi mi-a spus: Ăsta e proiectul. Hamlet.” Reacţia mea fost: „Poftim?!” „Da, Hamlet, cum ai auzit.” „Nu se poate!” Dar m-a convins.

Nu vreau să par lipsit de modestie, dar iniţial, nu voiam. 80% nu voiam şi pace. Pentru un actor, un astfel de proiect înseamnă două posibilităţi: ori te ridică, ori dă de pământ cu tine şi nu-ţi mai revii niciodată. E foarte greu să-ţi asumi aşa ceva, iar eu sunt, în general, un tip mai precaut. Şi, sincer să fiu, pe Alina n-o cunoşteam ca regizoare, nu-i văzusem nici un spectacol. Apoi am stat de vorbă de mai multe ori, mi-a explicat ce şi cum vrea şi am acceptat. Nu e vorba despre „Hamlet”, ci despre povestea lui Hamlet. E cu totul altceva: un actor care vine să spună povestea prinţului încă o dată. În final, rămâne acelaşi Horaţio să mai spună, şi el, povestea. Aşa am pornit la drum. Ca oricare alt spectacol.

Cât timp aţi lucrat?

O lună.

Aşa de puţin?

Da, o lună şi un pic, în condiţiile în care eu repetam şi la „Trei surori” şi eram chiar înainte de premieră. A fost gata în primăvară şi prima dată l-am jucat în Festivalul Shakespeare.

Să presupunem că n-am văzut spectacolul. Mi l-aţi putea descrie?

E foarte simplu. E povestea lui Hamlet, pe care o ştie toată lumea, şi copiii mici au auzit de ea şi de scena balconului din „Romeo şi Julieta”. Cineva vine pur şi simplu şi spune povestea prinţului pe înţelesul tuturor – cred eu – într-o succesiune a întâmplărilor care este cea a lui Shakespeare.

Aţi jucat în multe spectacole ale lui…

Foarte multe şi toate interesante: în „Hamlet”-ul lui Tompa Gabor jucam Laertes, în „Timon din Atena”, regizat de Mihai Măniuţiu, am fost Alcibiade, în „Măsură pentru măsură” am fost Claudio. Am jucat în două spectacole diferite după „Îmblânzirea scorpiei” (Patruchio la Târgu-Jiu, în spectacolul de aici, regizat de Mircea Cornişteanu, am jucat Tranio). Iar acum am ajuns la o încununare, căci acum joc întregul „Hamlet”.

Ca actor, îţi trebuie calităţi speciale ca să joci Shakespeare?

Foarte greu este să spui versul shakespearian normal. Într-un monolog shakespearian, ideea se întinde pe două pagini. A păstra cursivitatea ideii, cu toate înfloriturile din jurul ei, este îngrozitor de greu. Pentru mine, poate că acum este prima dată când joc un spectacol – cred că cel mai greu din cariera mea de până acum – pe care nu pot să-l controlez 100%.  Sunt seri în care joc şi am stări pe care nu le mai pot ţine în frâu, ceea ce nu-mi pot explica. Poate e din cauza unor stări pe care le am înainte să înceapă spectacolul.

Nu sunt ipocrit şi nu pot spune că-mi iese extraordinar. Există momente de sensibilitate pe care le pot controla, în alte spectacole. În „Doar Hamlet”, momentele de sensibilitate necontrolată devin uneori prea lungi.  Îmi dau seama de asta, dar nu le pot ţine în frâu.

Să înţeleg că vă îndepărtaţi de modelul actorului lucid?

Nici nu cred în opoziţia lucid/ intuitiv. Poate că există, dar eu nu cred în ea. Cred doar în actorul dăruit, care poate să joace orice foarte bine. Sau mai puţin bine, dar cinstit.

În ce mă priveşte, după fiecare spectacol am impresia că joc tot mai prost. Dar nu eu hotărăsc dacă a fost bine sau rău, ci publicul. Dacă te cheamă o dată la aplauze, n-a ieşit. Dacă te cheamă de cinci-şase ori, a ieşit.

Există roluri care vi se potrivesc mai mult ca altele?

Nu cred. În general, mă interesează orice fel de teatru. Şi caut mereu să nu mă repet pe mine însumi.

Şi e posibil?

Nu ştiu, dar măcar încerc. Dar mai există o problemă: ca să fim cinstiţi, în România sunt actori extraordinari care îşi pun amprenta atât de puternic pe orice rol pe care-l joacă, încât eşti tentat să spui că sunt „le fel”.

Cum era Adrian Pintea în Hamlet?

E un subiect foarte delicat. Şi pentru că implică o chestiune sufletească. În iarna aceea în care am repetat la spectacolul lui Tompa Gabor aici, la Craiova, am fost foarte apropiaţi. Am făcut sărbătorile de iarnă împreună, înainte de premiera din ianuarie. El a rămas aici.. În fine, e o chestiune foarte delicată, cum spuneam. Adrian Pintea era un actor care poate fi exemplu oricând: era hărăzit de Dumnezeu bine de tot, cu un dar scenic ieşit din comun şi era un om extrem de inteligent şi foarte citit. Când se combină toate astea, din combinaşie nu poate ieşi decât ce-a fost Adrian Pintea şi ce rămâne. În teatrul nostru, el nu poate fi uitat.

Despre molologul Hamlet al lui Bob Wilson ce credeţi? Are ceva în comun cu one-man show-ul dvs.?

Nu l-am văzut, deşi a fost prezentat la Craiova cu vreo două zile înainte să am eu acest spectacol. Bine că nu l-am văzut! Sunt om şi mi-e frică să nu cumva să copiez, să fur ceva, să nu cumva să văd la altul ceva ce fac eu. Eu ştiu că trebuie să emoţionez. Un actor care nu e emoţionează nu e un actor împlinit. Emoţia e singurul lucru pe care-l poate transmite un actor. Altfel, dacă rămânem doar la nivelul gândului, putem citi piesa acasă şi nu mai avem de ce să venim la teatru.

La Craiova vine lumea la teatru?

Eu sunt un om foarte optimist. Acum 5-6 ani, aveam discuţii cu colegii mei, în perioada aceea când televiziunea era la apogeu în România şi toată lumea era obsedată de televizor şi nu prea mai venea pe la teatru. Nu e valabil pentru Craiova, unde n-am dus niciodată lipsă de spectatori. Dar atunci se simţea că oamenii nu mai au chemare pentru teatru. Iar eu le-am spus că publicul se va întoarce în 5-6 ani. Şi asta se întâmplă în toată ţara, pentru că oamenii s-au săturat de ştiri, de emisiuni, oricât de bune. Se trăieşte atât de greu în România, că românul simte nevoia de puţină sensibilitate, de descătuşare, de rupere de traiul cotidian. Sunt convins că teatrul are această forţă. Nu ştiu cât reuşin noi să facem. Dar, dacă nu reuşesc eu, reuşeşte alt coleg de breaslă.

Dar dvs. cui îi datoraţi personalitatea, ca actor?

În viaţa mea teatrală, am avut marea şansă să joc în spectacole regizate de Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Mircea Cornişteanu şi mulţi alţii. Evident că am primit ceva de la ei. Sigur că, inconştient, am luat multe şi de la colegi de-ai mei. Toţi păţim aşa. Însă hotărâtor în cariera mea a fost Constantin Doljan, profesorul meu de actorie din facultate. Fără ipocrizie sau lipsă de modestie, alte nuanţe, ceva nou pe lângă ce ne-a spus în cei patru ani de facultate încă n-am aflat. Nuanţe a ceea ce ştiam am văzut, dar ceva ce să nu fi ştiu încă n-am aflat în aceşti aproape 20 de ani de carieră…

Acum stau şi lucrez cu studenţii şi-mi dau seama că tot ce le spun e de la profesorul meu.

Cum sunt studenţii?

E o întrebare grea şi delicată. Eu nu mă regăsesc deloc în ei, dar asta nu înseamnă că am eu ceva deosebit sau că au ei ceva deosebit. Generaţiile s-au schimbat atât de mult, mentalităţile sunt cu totul altele, aşa că nu putem face comparaţie.

Dar poftă adevărată de teatru au?

Da. În fine, poate că dorinţa autentică nu există la toţi. În anii ’80, când plecam noi la drum, doar ăsta era drumul nostru. Acum ei au atât de multe opţiuni, încât pornesc pe drumul ăsta şi au mult timp la dispoziţie să-şi schimbe alegerea.

Dvs. personal vă simţiţi pe drumul bun?

Da. Nici o clipă nu mi-a părut rău că l-am ales. Sunt în viaţa pe care mi-o doresc. Nu ştiu dacă aş putea să fac altceva, deşi mă pricep la multe – ştiu să zugrăvesc, am lucrat în fabrică un an… Sau poate că publicul va hotărî dacă mi-am ales bine sau nu. În nici un caz oamenii de specialitate, cronicarii… Oricum, reacţia lor, chiar dacă e negativă, nu mă afectează. Dacă s-ar aduna toţi specialiştii, pe care îi respect foarte mult, şi ar scrie îngrozitor de urât despre mine, eu sunt apărat de ceva ce nu poate să-mi ia nimeni: bucuria mea de a fi pe scenă. Că sunt prost, că sunt bun – asta e o altă discuţie.

Print

Un Comentariu

  1. marius matei 30/11/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.