Alexandru Darie: Mai bine ne declară pe toţi iobagi!

Regizorul Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra din Bucureşti, este împotriva disponibilizărilor forţate în teatre, impuse printr-o reglementare în privinţa căreia oamenii care funcţionează în sistem n-au fost consultaţi. Dar, pe de altă parte, consideră că teatrul românesc are nevoie de o reformă.

Aşadar, cum comentaţi ordonanţa de guvern care impune disponibilizări de personal din teatrele bugetare?

Joi a avut loc o întânire între directorii teatrelor bucureştene şi domnul prim-ministru Emil Boc, domnul viceprim-ministru Marko Bela, domnul ministru al Administraţiei şi Internelor Vasile Blaga şi domnul ministru al Culturii Kelemen Hunor. În urma acestei întrevederi pozitive, a rezultat că multe dintre teatrele Capitalei nu sunt înfiinţate de consiliul local şi ele nu intră sub incidenţa ordonanţei. Fiind înfiinţate de Ministerul Culturii, chiar dacă acum au finanţare de la bugetul local, vor face obiectul unor reglementări viitoare ale Ministerului Culturii. Toţi angajaţii acestor teatre nu mai intră în numărul de angajaţi ai primăriei. Erau calculaţi peste 6.000 de angajaţi ai primărilor, dar, în urma eliminării teatrelor, au rămas cu peste 1.000 mai puţin. Pe de o parte, e un avantaj pentru primărie că numărul de oameni care trebuie disponibilizaţi e mult mai mic decât era iniţial.

Pe de altă parte, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis sunt înfiinţate de puterea locală, deci intră sub incidenţa ordonanţei. Acum aşteptăm şi sperăm ca primarul şi primăria să elaboraze o nouă reglementare prin care să nu fim obligaţi să disponibilizăm pe nimeni sau să facem disponibilizări într-un procent mult diminuat. E o veste bună, pentru că s-a găsit înţelegere la guvern şi la administraţie. Urmează ca la administraţia primăriei şi la domnul primar general să existe aceeaşi înţelegere.

Se poate vorbi de exces de personal în Teatrul Bulandra în prezent?

Nu, nici gând. Teatrul Bulandra este în deficit de personal de foarte mulţi ani. În cifre concrete, în 2008 instituţia avea o schemă de 218 posturi aprobate. Prin pensionări şi printr-un management relativ eficient (am mai scăpat de unii care nu făceau nimic), am ajuns astăzi la 142 de angajaţi. Aşadar, pentru două săli complete, în două spaţii diferite din Bucureşti, e o cifră destul de limitativă. Sigur că am putea renunţa la câţiva oameni care nu-şi fac treaba cum ar trebui, dar în nici un caz nu puteam face faţă concedierii a peste 40 de angajaţi. Sperăm să rămânem cu un procent foarte mic de disponibilizat.

Va urma vreo evaluare în toamnă?

Nu. Noi aşteptăm un document de la primărie în care să ni se comunice ori procentul, ori că nu mai e nevoie de disponibilizare. În funcţie de ea, vom continua lupta. Dacă va fi vorba de un procent fezabil, vom analiza situaţia şi vom vedea ce putem face. Dacă nu, vom cere o renegociere a procentului, din moment ce primăriei i s-a făcut un foarte mare bine.

Aveţi încredere în hotărârea aceasta, rămasă momentan la nivel verbal?

Îmi puneţi o întrebare foarte interesantă. Am discutat cu patru dintre cei mai înalţi oameni în stat. Dacă, odată ce am făcut un gentleman’s agreement, nu găsim înţelege reală, atunci, nu mai ştiu despre ce e vorba. Să spunem un lucru: dânşii înseamnă, până la urmă, guvern. Ei pot crea un cadru şi da indicaţii. Acum mingea nu mai e la ei, este la primarul general.

Eu sunt de acord că trebuie făcută o reformă. Sistemul românesc, o combinaţie între sistemul de dinainte de 1989 şi cel de după, este un hibrid care trebuie lămurit, de la statutul angajaţilor la salarii şi la celelalte chestiuni. Poate într-adevăr e necesar să fie mai puţini angajaţi şi plătiţi mai bine decât să fie mulţi şi plătiţi prost. Dar pentru aşa ceva este nevoie de o reformă realizată de oameni deştepţi, care să ia nişte modele europene, ce ar trebui adoptate şi adaptate la situaţia din România. Dar aşa ceva nu se face de azi pe mâine, într-o formă decimatorie.

Ce le răspundem celor care cred că, în astfel de vremuri, aşa-zisa protecţie pentru cultură este un moft?

Nu este vorba despre o exceptare a culturii. Cei care susţin asta n-au înţeles problema. La toamnă, Ministerul Culturii va elabora nişte norme prin care va reforma sistemul, iar noi suntem însă sub incidenţa ordonanţei, deci ne vom conforma.

Sunt două aspecte aici: în nici o ţară europeană artiştii, profesorii, angajaţii spitalelor nu se pot asimila cu personalul efectiv al primăriei. Un teatru are personalitate juridică, nu este o simplă direcţie din primărie, care poate fi restructurată. Sunt de acord că mulţi oameni o duc greu, dar să nu uităm că pensionarii au fost şi ei, la rândul lor, exceptaţi. Curtea Constituţională a decis că pensiile sunt intangibile, ceea ce mi se pare corect. Pensia e un drept câştigat, care nu poate fi încălcat.

Al doilea aspect este că, oricât de mult mi-ar păsa de un coleg sau de un prieten care e funcţionar la o administraţie locală, cred în continuare că de cultură avem nevoie, că ea defineşte un popor. Cultura română încă este extrem de vandabilă în spaţiul european. Abia începuse să-şi câştige un loc, pe care nu l-a avut înainte de 1989. Străinii încep abia acum să realizeze că şi noi suntem un popor cu o cultură, cu o tradiţie. Noi am dat culturii europene nume mari, de la Constantin Brâncuşi la Eugen Ionescu, de la Tristan Tzara la Liviu Ciulei. Aceşti oameni sunt cunoscuţi în Europa şi apreciaţi în lume. „Moftul” este percepţia celor care ascultă manele şi participă la manelizarea României.

Cred că profesionalismul şi tradiţia unui teatru cum este cel românesc nu pot fi puse sub semnul întrebării de unii pentru că pensionarii mor de foame. Cu alte cuvinte, aceeaşi poveste românească cu „să moară şi capra vecinului”. Dacă moare tata de foame, să moară toţi!

Dar despre noua taxare a drepturilor de autor ce părere aveţi?

E încă o chestiune făcută în grabă. Nu înţeleg de ce nu s-a aliniat cu restul impozitelor. Până acum, plăteam 10% impozit. Acum a crescut la 16%, că avem cotă unică. Dar nu să facem o tăiere de 20% a deducerilor. Adică tăiem şi o mână şi pe cealaltă. Cred că nici măcar nu s-au gândit.

Însă mai este o chestiune, pe care o ştiu de la un prieten: foarte multe firme private plătesc tot felul de consultanţe (juridice, de instalaţii electromecanice etc.) pe drepturi de autor. Aici e probema. Dar legea 8 precizează foarte clar: cineva are dreptul să fie plătit pe drepturi de autor dacă are o creaţie sau o conexiune (pe drepturi conexe) cu o creaţie. Atunci, să se elimine mai întâi plăţile pentru servicii care nu sunt o creaţie. După părerea mea, înaintea de mărirea TVA-ului, ar fi trebuit combătute situaţii care implică chiar şi firme prestigioase, chiar şi multinaţionale care plătesc angajaţii cu salariul minim pe economie pe cartea de muncă, iar restul banilor îl dau la negru.

Cineva ar fi trebuit mai întâi să dea cu pumnul în masă şi să întrebe: „Alo?! Ce este asta?”  Presupun că situaţia e cunoscută la nivel guvernamental. Dar le e frică să nu cumva să plece sau să se mute respectiva multinaţională sau respectivul trust de presă. Sau au nevoie de spriji de la trustul cu pricina. Şi aşa, afectaţi suntem eu, dumneavostră şi o mulţime de oameni care trăiesc cinstit dintr-o muncă cinstită.

Am auzit un om deştept din primărie, nu spun cine, care zicea aşa: „Un actor care joacă la Teatrul Bulandra are salariu plătit de primărie. Dacă se duce şi joacă la Teatrul Metropolis, are contract de colaborare, plătit tot de primărie, tot din bani publici. Atunci, de ce plătim de două ori?” Adică actorul e un sclav pe plantaţie, un iobag care trebuie să primească o singură leafă pentru două munci diferite, pentru că e vorba de două teatre care ţin de primărie. Dacă se poate, leafa să fie redusă cu 25% şi, eventual, cu un TVA mai mare şi poate punem şi un impozit mai mare! Mai bine ne declară pe toţi iobagi sau gladiatori şi măcar ştim o treabă! Luptăm pentru împărat sau pentru cine ştie ce.

Totuşi, în pofida a tot ce se spune, eu cred că există oameni în guvern, sper că şi în primărie, care-şi dau seama despre ce este vorba şi care încearcă să repare greşelile altora, care s-au grăbit. Din mai, când s-au prefigurat tăierile de salariu şi disponibilizările în masă, şi până acum lucrurile astea se puteau discuta.

Ştiţi că nici măcar ministrul Culturii n-a fost întrebat înainte să se elaboreze ordonanţa cu privire la disponibilizările din teatre? El a declarat.

Vedeţi? Cineva s-a grăbit. Este una dintre marile noastre probleme. Ştiţi eu nu vreau să fim ca nemţii, dar prea suntem români, prea facem totul de azi pe mâine. Nu e bine nici aşa. Probabil că încă din ianuarie se ştia că trebuie să se facă reduceri de personal. Noi, teatrele din Bucureşti, am primit o notificare lunea trecută, care ne anunţa că până marţi la ora 14.00 trebuie să dăm schema redusă, cu organigramă, cu regulament de organizare şi funcţionare! Cum poţi face aşa ceva în mai puţin de 24 de ore? Ceea ce nu am făcut. Am avut nopţi de coşmar în care chiar ne-am făcut temele, pentru că, potrivit ordonanţei, răspunderea este penală. Primarul ne-a invitat şi ne-a spus că este într-o situaţie penală şi că, dacă noi nu colaborăm, va trebuie să vină dânsul să spună ce să se taie şi ce nu. Primarul general a fost fair play.

Cred că soluţia este ca până la toamnă sau până la 1 ianuarie să facem un comitet de lucru. Eu voi propune acest lucru. Să vedem ce e valabil şi ce nu, să facem o reformă a teatrului românesc, respectând un model european sau adaptându-l cu nişte formule noi. De vreme ce Constituţia din 1923 era cea mai liberală constituţie din Europa, om mai avea în ţara asta nişte minţi care să facă o lege bună, simplă, flexibilă, care să încurajeze diversitatea teatrelor şi apariţia unor noi companii de teatru, de muzică, de balet etc. Cultura e un tezar, nu un moft.