(Interviu publicat pe 30 septembrie 2014)
Este directorul Teatrului Bulandra, iar din 2006 până în 2011 a fost președinte al Uniunii Teatrelor din Europa. La Londra, New York, Tokyo, Praga, Freiburg sau București, Alexandru Darie a pus în scenă spectacole care au devenit legende. Acum, se află în repetiții la teatrul pe care-l conduce, cu un spectacol după un text de Yasmina Reza, „Conversație după înmormântare”, a cărui premieră este anunțată pentru această toamnă. Am stat de vorbă cu Alexandru Darie într-o după amiază, la Studio Space de la Grădina Icoanei, având în față decorul creat de Octavian Neculai pentru această montare. Un câmp verde cu iarbă și câteva obiecte din lemn… Din distribuția spectacolului fac parte Cornel Scripcaru, Ana Ioana Macaria, Marius Chivu, Dan Aștilean, Camelia Maxim și Daniela Nane. Alexandru Darie a vorbit despre forța și frumusețea teatrului de artă pe care se străduiește să-l practice la Teatrul Bulandra. Și despre nevoia unei priviri înapoi asupra propriei existențe, pe care textul Yasminei Reza i-o permite la acest moment…
Suntem la Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, la Studio Space în mijlocul unui decor fermecător, înainte de o repetiție cu spectacolul „Conversație după înmormântare” de Yasmina Reza. Cum se face că ați ales să puneți în scenă acest text acum, un text contemporan, ceea ce nu e tocmai tipic carierei dumneavoastră de regizor?
„Conversație după înmormântare” e o capodoperă a literaturii dramatice. Nu e o întâmplare că l-am ales acum. Căutam un text în această zonă, care să-i pună pe actori în valoare, iar piesa Yasminei Reza mi s-a părut extrem de potrivită și cu locul ăsta, și cu oamenii, și cu momentul acesta al vieții mele. Este un text cehovian, cu profunzimi extraordinare, care, dincolo de un strat de suspans, ușor polițist, ascunde o poveste senzațională, de care mi-am dat seama în timp ce lucram. Nu vreau să povestesc textul și nici să divulg ceva dinainte, ca să nu stric surpriza, dar am descoperit în piesă, lucrând, un al doilea plan, de care la prima vedere nu ești conștient. Textul face legătura între două lumi, ceea ce mi s-a părut extrem de interesant. Se întâmplă acolo, după acea înmormântare, ceva cu totul și cu totul neașteptat…
Alegerea Yasminei Reza n-are nicio legătură cu faptul că ea e acum o scriitoare la modă?
Nu, deloc. M-a interesat textul, mi se pare ca propune probleme fundamentale, iar faptul că ea e acum la modă și că e o autoare contemporană nu are nicio legătură. Cu atât mai bine…
Spectacolul acesta vine după o pauză lungă în cariera dvs de regizor. Vă cam lăsați așteptat cu spectacolele, montați rar… De ce? Vă e teamă că se termină talentul?
Că se termină talentul? (râde) Nu știu. Poate… instinctiv. Poate fără să-mi dau seama. Da, talentul se mai și termină… Dar cred că e o problemă de ritm interior, iar acum chiar mi-am propus să lucrez mai mult. Și după ce vom termina acest spectacol aș vrea să mă întorc și la „D-ale carnavalului”, care nu e un proiect abandonat. Între timp am găsit o hală nouă, un spațiu numai bun, unde îl vom putea face. Cred că așa e combustia mea. Mă uit la Andrei Șerban, el e un regizor care are nevoie să monteze mereu, e ca un alergător de cursă lungă. Eu funcționez altfel, la mine arderea e rapidă și, din când în când, am izbucniri și atunci simt nevoia să fac un spectacol.
Cred că un artist cu cât e mai egoist, cu atât e mai generos. Fac pentru mine, dar, de fapt, fac pentru public. Dar nu pot să zic acum „vai, n-o să mai poată trăi oamenii dacă nu văd un spectacol de Darie…” Nu, nici gând! Așa că le fac pentru mine. Și le dăruiesc cui vrea să le vadă.
Să înțeleg că faceți teatru pentru dumneavoastră?
Da, pentru mine. Cred că un artist cu cât e mai egoist, cu atât e mai generos. Fac pentru mine, dar, de fapt, fac pentru public. Dar nu pot să zic acum „vai, n-o să mai poată trăi oamenii dacă nu văd un spectacol de Darie…” Nu, nici gând! Așa că le fac pentru mine. Și le dăruiesc cui vrea să le vadă. Altminteri, cred că în acest moment ne confruntăm cu o criză a regizorilor de teatru. Mă refer la de generația tânără. De-aia m-am dus la școală, să încerc să le arăt unor tineri niște secrete care nu țin de talent, niște mijloace. Ca să aibă curaj să existe, pentru că foarte mulți sunt lipsiți de curaj, foarte mulți eșuează în – cum zic ei – „proiecte mici”. De-asta am făcut și Laboratorul de Noapte la Bulandra și-l vom dezvolta.
Dar în Laboratorul de Noapte sunt puține producții deocamdată.
Așa e. O să mai vină. Problema e că și oferta e destul de mică… Proiectele realmente interesante sunt destul de puține. Multe sunt slabe. Acum vom avea în laborator un proiect care ni se pare foarte interesant – este primul proiect pe care-l facem în care textul va fi un work-in-progress, deci textul spectacolului se va naște odată cu spectacolul. E posibil, deci, să apară pe piață un text contemporan, scris de niște tineri, valoros și interesant. Pentru că știți care e tendința la aceste proiecte? În general, tinerii iau o piesă despre care au văzut ei pe internet că are succes la Londra sau la Paris, se strâng repede trei actori, piesa e bună, găsesc un spațiu la un teatru privat și gata. Asta nu e teatru contemporan și problema e că, de fapt, uneori nu e teatru…
De ce nu e teatru?
Pentru că a spune niște vorbe într-un cadru oarecare, a specula niște relații epidermice, la primul nivel, nu e teatru. Lumea râde, că e o comedie scrisă bine, iar până la urmă e ca și cum ai bea o bere. Am râs sau am plâns și am uitat…
Iar teatrul e mai mult de-atât, asta vreți să spuneți. Dar ce e?
Eu cred că teatrul e singura artă vie inventată de om, asta apropo și de piesa la care lucrez acum, care vorbește despre ceea ce nu se vede. Câtă vreme teatrul, fie că e făcut într-un pod sau pe scena mare a Teatrului Național, sau pe o ladă, vorba lui Peter Brook, într-un loc plin cu nisip, dacă vorbește despre ceea ce nu se vede, despre ceea ce este ascuns în firea umană, în existența noastră și revelează aceste lucruri publicului cu importanța cuvenită, atunci e teatru. Altfel, nu e! E altceva… e sitcom, e ce vreți, dar nu e teatru.
Vorbiți de o problemă a sistemului?
Budapesta are o sută de teatre, dintre care 36 de stat și restul private. Dacă și Bucureștiul ar avea mai multe teatre, atunci s-ar schimba lucrurile și calitatea demersului. De ce e importantă existența unui teatru de stat? Pentru că există un ritual și o așteptare a publicului complet diferită de cea dintr-un teatru privat, cu patru scaune, unde stai și bei o bere. Dacă noi am face la teatrul public acele spectacole cu regularitate și am scoate douăzeci pe an, probabil că am face cel mai mare deserviciu culturii naționale a acestui popor. Pentru că lucrurile s-ar egaliza, iar arta teatrală ar deveni un lucru de consum. De ce e important Festivalul Enescu? Pentru că te îmbraci frumos, cumperi un bilet, intri într-o sală, într-o comunitate de iubitori de muzică și ți se oferă acel miracol de a vedea mari muzicieni pe viu. Și e o experiență cu care pleci acasă. Dar are ceva religios în ea. Dacă de mâine nu va mai există asta și totul va fi pe internet și în MP3, s-a terminat. Muzica însăși poate să devină un fel de muzică de pus în lift, pe care n-o mai ascultă nimeni… Lucrul ăla nu mai e important. Devine, așa cum se spunea în comunism, averea întregului popor. În momentul când e averea întregului popor nu mai e a nimănui și toată lumea își bate joc de ea și strică. În momentul când pleci acasă cu un program de sală, cu o fotografie, cu o amintire, cu o imagine, cu ceva… lucrurile au o cu totul altă importanță. E vorba de o emoție pe care „arta” sau orice altceva care este de consum nu-l are.
În primul rând, eu nu cred în povestea asta cu teatrul independent. Independent de cine? Că toți sunt dependenți de un sponsor sau de ceva? Nu, n-am nimic cu sistemul ăsta. El e foarte util, dacă se respectă niște reguli, dacă nu devine excesiv de inflaționist pe piață. Acum vedem că aproape în fiecare lună, în București și în țară au început să apară teatre așa-zis independente, care sunt efectiv două scaunde pe doi metri pătrați, iar lumea, în disperare, se duce acolo să lucreze, pentru că n-are unde lucra. Lucrurile se leagă, fiindcă atunci când scoți 800 de actori pe an, ei ce să facă? Sunt artiști, unii foarte buni, vor să lucreze, dar n-au unde.
Să înțeleg că tot ce spuneți e o critică mai mult sau mai puțin ascunsă la sistemul independent/privat?
Nu. În primul rând, eu nu cred în povestea asta cu teatrul independent. Independent de cine? Că toți sunt dependenți de un sponsor sau de ceva? Nu, n-am nimic cu sistemul ăsta. El e foarte util, dacă se respectă niște reguli, dacă nu devine excesiv de inflaționist pe piață. Acum vedem că aproape în fiecare lună, în București și în țară au început să apară teatre așa-zis independente, care sunt efectiv două scaunde pe doi metri pătrați, iar lumea, în disperare, se duce acolo să lucreze, pentru că n-are unde lucra. Lucrurile se leagă, fiindcă atunci când scoți 800 de actori pe an, ei ce să facă? Sunt artiști, unii foarte buni, vor să lucreze, dar n-au unde. Sistemul ăsta al teatrelor publice, așa cum e acum, este depășit și stricat… Erau importante mai multe lucruri după ’90, în primul rând apartenența la un teatru mare. Era important să fii actor la Bulandra sau la nu știu ce alt teatru. A dispărut lucrul ăsta. Au mai rămas Bulandra și încă vreo două-trei prin țară, trupa lui Tompa Gabor de la Cluj și poate alte câteva. Dar și asta s-ar putea peste zece ani să dispară. Apoi, e vorba de evoluția vieții materiale, care la un moment dat va pune piciorul în prag, dacă nu se va schimba acest sistem. Unde să meargă actorii și regizorii? Vor migra către diferite forme de „prostituție”. Că în aceste teatre „independente”/private există și oameni care au făcut și fac lucruri de calitate sunt de acord. Dar nu e întotdeauna așa. Dacă, însă, toate teatrele publice ar încerca să țină un anume standard și oamenii ar fi plătiți pentru ceea ce fac, măcar la nivelul pieței din România, atunci nici aceste teatre private n-ar mai putea să vină cu stand-up comedy, unde ăla zice trei înjurături pe gură și lumea râde și spune „Vai, ce frumos!” Și pe urmă îl întrebi: „Unde ai fost?”. Și-ți spune: „La teatru…”
Atunci să vă întreb direct, că tot ne aflăm în decorul spectacolului care va avea premiera în curând, ce primește publicul dacă vine la acest spectacol și nu primește dacă merge la un spectacol dintr-un teatru privat?
Primește, ca și în cazul altor spectacole pe care le facem aici, un text important. Nu e un text oarecare. După părerea mea, e o capodoperă a literaturii contemporane franceze, ignorată ca fiind capodoperă inclusiv în Franța, unde a fost montată foarte superficial, din cât am putut eu să văd, ca o cozerie cu haz. Or, ea are haz, dar nu e o cozerie. Să zicem că eu sunt nebun și sunt singurul care a văzut chestia asta în piesă, dar eu zic că e un lucru pentru care merită să vii. Apoi, e vorba de o calitate a jocului actoricesc excepțională, pentru că sunt actori tineri/maturi ai Teatrului Bulandra cu niște roluri care vor fi o revelație pentru multă lume. Nu în sensul unei surprize extraordinare, ci în sensul regăsirii cu niște mari actori. Și apoi, scenografia și muzica – nu e tocmai o muzică, mai degrabă niște afirmații muzicale, ceva foarte special. Deci va fi un lucru de calitate, un lighting-design aparte în acest decor pe care-l vedeți acum. Va fi un spectacol de emoție și de căldură, cu toate că e puțin creepy. Asta nu spun că nu se poate vedea și în teatrul privat, dar mai greu. La Bulandra, încă ne e ușor să-l facem, pentru că avem și trupă, și tehnicieni.
Așadar, din punctul dvs. de vedere, teatrul de stat ar permite mai degrabă decât teatrul privat crearea unui teatru de artă, a unui teatru de valoare…
Da… sau să-i spun mai bine teatru-eveniment. Opus teatrului de consum. Asta nu înseamnă, repet, că toate teatrele publice prin definiție oferă așa ceva și cele private invers. Am auzit regizori care spun că în momentul ăsta singurul lucru valoros e în teatrul independent, că numai acolo există valoare… E o radicalizare a discursului care, cred eu, nu e benefică.
Vedeți spectacole? În teatrul privat sau în cel de stat?
Rar. Mă duc unde chiar mă interesează. Ultimul spectacol pe care l-am văzut a fost excepțional, la Teatrul Act, cu Marcel Iureș și George Mihăiță, „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, după mine unul dintre cele mai bune spectacole făcute de Alexandru Dabija. Și iată, e la un teatru privat…
Un spectacol de teatru bun e un spectacol care, ca o cometă, lasă în urmă o dâră în sufletul meu. Nu e ceva ce am uitat a doua zi sau la jumătate de minut după ce am plecat din sală. Eu nu mă duc des la teatru pentru că mie spectacolele proste îmi fac rău. Pe când un spectacol bun mă înalță, mă emoționează, mă trezesc plângând acasă, după ce l-am văzut, mă transformă. Ăsta e teatrul bun. Ceva care încearcă măcar să te transforme. De ce asociez teatrul cu un ritual? Pentru că atunci când intri într-un templu sau într-o biserică,ieși de-acolo altfel decât ai intrat. Așa e și aici, dacă ies altfel decât am intrat înseamnă că spectacolul e bun.
Dar ce înseamnă pentru dumneavoastră spectacol de valoare? Care ar fi acele criterii care vă fac să considerați că un spectacol e valoros?
Nu cred că există teatru experimental, teatru mare sau teatru mic. Există teatru bun sau teatru prost.
Deci ce înseamnă teatru bun?
Acel tip de teatru care mie îmi relevă ceea ce nu se vede. Un spectacol de teatru bun e un spectacol care, ca o cometă, lasă în urmă o dâră în sufletul meu. Nu e ceva ce am uitat a doua zi sau la jumătate de minut după ce am plecat din sală. Eu nu mă duc des la teatru pentru că mie spectacolele proste îmi fac rău. Pe când un spectacol bun mă înalță, mă emoționează, mă trezesc plângând acasă, după ce l-am văzut, mă transformă. Ăsta e teatrul bun. Ceva care încearcă măcar să te transforme. De ce asociez teatrul cu un ritual? Pentru că atunci când intri într-un templu sau într-o biserică,ieși de-acolo altfel decât ai intrat. Așa e și aici, dacă ies altfel decât am intrat înseamnă că spectacolul e bun.
Pledați pentru un teatru de emoție într-o lume teatrală în care emoția e atacată adesea, ca fiind demodată, aparținând unui teatru de muzeu…
E o tendință din afară. Numai că, din păcate, România e pe un val care a trecut prin Occident acum vreo 20 de ani. Acum ne-am trezit noi să ne legăm de teatrul de emoție… Demodat e melodramatismul, lacrimogenismul. Teatrul lacrimogen sau melodramatic nu era bine nici acum 20 de ani, nu numai acum… Dar emoția e altceva. Unul dintre ultimele spectacole pe care le-am văzut a fost „1914” al lui Bob Wilson, pe care l-am văzut la Praga. Nu există spectacol mai rece. Dar pleci de acolo zdrobit de emoție. Și apoi, ține și de stilul meu. Mie îmi place să fac teatru de emoție și cu adevăr pe scenă. Important e dacă e un artist care integrează ceva sau se arată pe el.
Se montează puțin spectacole la Bulandra. Și dvs și Teatrul Bulandra sunteți criticați pentru asta…
Știu asta, dar există mai multe motive pentru care se montează puțin. Mai întâi, e vorba de bani. Pentru că vorbim de un anume standard. Și atunci faci bine, dar mai puțin, decât să faci mult și prost. Doi: la un moment dat, nu mai ai loc. Ajungi să joci un spectacol pe lună pentru că nu-i vine rândul. Or, noi avem la Bulandra spectacole care se joacă și de zece ani cu casa închisă.
Știți ce spune Peter Brook, că durata de viață a unui spectacol e de cinci ani, pe urmă începe să moară…
Din punctul lui de vedere, da. Acolo e alt sistem, la noi e altfel. Important e să le dai ocazia cât mai multor oameni să vadă acel spectacol. E o chestie de nație… Românul nu e așa programat, nu își ia bilet cu un an înainte. Ăsta e avantajul repertoriului, nu l-am văzut azi, lasă că îl vedem săptămâna viitoare, pentru că îl mai joacă… Dar nici să faci 20 de premiere pe an, pe care le joci de patru ori pe an, nu mi se pare în regulă. Și e o risipă de bani. De-asta se și transformă în consum. Iar pe mine nu mă interesează teatrul de consum. Și, oricum, Bulandra n-a scos niciodată mai mult de patru-cinci premiere pe an.
În acest moment, care este punctul unde vă aflați ca regizor? Ce vă interesează să transmiteți publicului? Care e problema care vă bântuie?
O privire înapoi asupra propriei existențe. Mă interesează acum acele lucruri care privesc în interiorul existenței tale și cum te judeci pe tine în această existență. Și mai e ceva care mă interesează din ce în ce mai tare și de care credeam că am scăpat: latura socială, politică, a existenței noastre. De-aia m-am apucat inițial de „D-ale carnavalului”. E cel mai cumplit portret, oglindă, pusă în fața unei nații. Dar această nație începe să aibă și victime care se datorează unor sisteme repetitive, încep să înflorească din nou și cărora ar trebui să li se dea în cap. Stăteam cu un bun amic și coleg actor într-o zi într-un restaurant și era foarte frumos și femei frumoase și mirosea bine și noi stăteam la o bere și am simțit nevoia să-i spun: „Ție nu ți se pare că parcă am fi în Germania în 1939?” Asta e ce simt acum. Că vor fi niște încercări, niște transformări, că se repetă niște structuri. Și mi-e puțin frică și s-ar putea ca următoarele două-trei spectacole să exprime tocmai această frică. Poate de asta mă și uit înapoi…
Dar regrete aveți?
Enorm de multe. Cel mai mare e că n-am lucrat destul.
Și personal?
Că îmbătrânesc?!
Print