Din 1995, când şi-a încheiat studiile de actorie, la clasa profesorului Mircea Albulescu, este angajat al Teatrului Nottara din Bucureşti. Tot atunci, imediat după absolvire, şi-a început cariera pedagogică şi aşa se face că acum predă actorie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. Îşi împarte timpul între şcoală, teatru şi, din când în când, televiziune. Printre spectacolele interesante îl care-l puteţi vedea se numără „Metoda“, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Este punctualitatea întruchipată şi crede în munca cinstită, convingere pe care a dobândit-o în studenţie şi la care nu a renunţat, deşi să faci actorie în România nu este tocmai simplu. Cu toate că este tânăr, spune că de studenţii de azi îl despart un ritm de viaţă şi alte cerinţe impuse, inevitabile ale societăţii. Cu Alexandru Jitea am purtat un scurt dialog într-o pauză dintre facultate şi spectacol.
Veniţi de la lucru. Ce repetaţi?
Sunt în repetiţii cu studenţii de la actorie, din anul al III-lea, pentru spectacolele de licenţă. Băieţii pregătesc un spectacol după Gogol, iar fetele, o piesă evreiască.
Pentru dvs. se profilează la orizont vreun spectacol nou?
Joc în vreo şase-şapte spectacole de la Teatrul Nottara, cel mai recent dintre ele fiind „Metoda“, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Deocamdată, nu sunt în nicio producţie nouă. Cam atât fac: teatru şi şcoală.
Sunteţi mulţumit?
Da. Nu mă pot plânge. În primul rând, spre deosebire de atâţia alţi colegi de-ai mei, eu joc. Nu mă simt deloc nedreptăţit sau ghinionist, din moment ce pot să fac meseria pentru care m-am pregătit. La UNATC predau din 1995. Am rămas în facultate chiar atunci, chiar din anul în care am absolvit, la clasa lui Mircea Albulescu. Am urmat masteratul, după care am susţinut un doctorat, ca să pot funcţiona în continuare acolo.
Altfel, sunt bugetar, bineînţeles, şi ştiţi foarte bine condiţia angajatului astfel remunerat. Nu ştiu în România un domeniu bugetar care s-o ducă bine. Nu ştiu un om din sfera profesiilor artistice care să fie plătit după cât şi cum munceşte şi să fie interesat să muncească mai mult, ca în străinătate.
Dar de studenţii dvs. ce ne puteţi spune?
Sunt mulţumit de ei, suntem în relaţii foarte bune. Mulţi dintre cei care au absolvit încă mă caută, mă invită la spectacolele lor, ne întâlnim, ne vărsăm amarul. Mă satisface ce-am făcut până acum, într-un fel, pe lângă rolurile de pe scenă. În filme n-am jucat, pentru că nu sunt bun pentru aşa ceva sau cine ştie de ce. Ba chiar am şi regizat spectacole – la Reşiţa, Buzău, Bucureşti (la Metropolis şi la Centrul Cultural Pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“). Nu mă plâng. Cred că am cât trebuie să am.
Apropo de tineri, credeţi că deschiderea pe care le-o oferă acum teatrul de club este suficientă?
Nu, evident, dar este o portiţă, o trambulină cu ajutorul căreia se pot face văzuţi. Am jucat şi eu în aşa ceva, de câteva ori, la Green Hours. Şi am constatat că, deşi oamenii vin la club să bea, să fumeze şi să stea de vorbă, când începe spectacolul devin atenţi, se face linişte. A fost o exprienţă plăcută. Iar pentru tineri chiar este o şansă. Fireşte că nu e de ajuns pentru profesie. Dar este important ca, după absolvirea facultăţii, să nu există o pauză lungă, de ani. Nu trebuie să uiţi ce ai învăţat să faci, trebuie să te antrenezi, ca în sport.
Cât şi cum s-a schimbat teatrul de când aţi terminat dvs. facultatea, din 1995?
Din păcate, pentru că eu, după absolvire, am jucat într-un singur teatru, nu pot spune că observ vreo modificare în privinţa calităţii spectacolelor sau a relaţiei dintre artişti şi public. Acum câţiva ani, a existat o perioadă în care oamenii veneau mai puţin la teatru, fiind mai atraşi de ce se întâmplă în societate şi este redat la televizor, precum şi de ce găseau pe Internet. Din fericire, perioada aceea a trecut. Acum există spectacole fericite şi spectacole nefericite din punct de vedere al valorii. Aşa era şi atunci când am intrat eu în sistem şi tot aşa va fi şi de aici încolo. Astfel e mersul firesc al lucrurilor. N-aş putea vorbi nici despre o degradare observabilă în prezent, nici despre o îmbunătăţire. Nottara-ul avea şi atunci, cum are şi acum, spectacole de teatru bulevardier, dar şi montări de genul „Lungul drum al zilei către noapte“, de Eugene O’Neill, în regia lui Alexandru Dabija, cu Valeria Seciu, spectacol în care am jucat şi eu. Acum avem, de exemplu, „Metoda“.
Un spectacol total atipic pentru Teatrul Nottara, în care jucaţi un personaj-cheie. Cu ce idei aţi pornit la lucru?
Am lucrat onest, fără să-mi pun nicio clipă întrebarea cum ar trebui să joc un psiholog. Am pornit de la situaţia dată: patru candidaţi la un post de conducere într-o corporaţie se întâlnesc într-o sală în care urmează să fie intervievaţi sau cel puţin aşa cred. Eu sunt un tip care, în limitele celui de lângă el, îşi ascunde identitatea. Or, în viaţă, când facem astea, o facem fără ca celălalt să ştie. A treia persoană, cea care priveşte, să spunem, nu are cum să ştie. Am plecat la drum cinstit, adevărat. A treia persoană n-are cum să-şi dea seama dacă tu minţi pe cineva decât dacă printr-un accident sau dacă se strecoară două-trei momente în care se devoalează identitatea. N-am vrut să fac neapărat actorie în acest rol. Altminteri, cred că mi-aş fi prins urechile şi eu, şi colegii mei. Ne-am lăsat purtaţi de scriitura alertă a dramaturgului spaniol, de o piesă care aduce din clipă în clipă ceva nou. Iar privirea de ansamblu, dezlegarea enigmei, vin la final. N-am făcut filosofie, nu am vrut să ne complicăm şi să ne pierdem în detalii, ci să lucrăm direct şi cinstit.
Credeţi că realitatea inumană, crudă, absurdă din piesă are un corespondent în realitatea noastră?
Da. Am prieteni angajaţi în multinaţionale la Bucureşti şi mi-au spus că da, aşa stau lucrurile, aşa se întâmplă când trebuie să impui un proiect sau să dai socoteală pentru că ai euşuat. Au recunoscut în spectacol imagini din timpul şedinţelor de la serviciu. Mi-au zis că într-adevăr acolo nu se ţine cont de nimic, personalitatea şi detaliile nu contează. Contează doar proiectul şi dacă reuşeşti sau nu. Dacă ai greşit, plăteşti. Da, umanitatea s-a degradat până la un nivel umilitor pentru angajat, umilirea fiind o temă importantă în spectacol.
Teatrul de acest gen poate schimba ceva, oricât de insignifiant?
Da, poate schimba sau poate declanşa o schimbare în fiecare dintre noi luat separat, dar nu în noi, indivizi priviţi ca o colectivitate. Aşa poate recunoşti ceva din tine într-un personaj, poate te întorci puţin spre tine însuţi. Cât despre relaţia dintre realitatea aceea şi a noastră, mi se pare important că prieteni de-ai mei psihologi în corporaţii au venit la spectacol şi-au recunoscut de la început toate personajele, şi-au dat seama din prima cine e cine. Nu ştiu dacă este o întâmplare sau dacă au ştiut, după indicii din realitatea lor de zi cu zi, care este realitatea din poveste. Există în spectacol momente tensionante la care însă publicul care nu are idee la ce asistă sau care nu intră în poveste reacţionează surprinzător. La mai multe reprezentaţii, când Mercedes anunţă că i-a murit mama, de exemplu, din sală se aud chicoteli şi hohote de râs.
Pentru dvs. este enervant? Dezamăgitor?
Nu, pentru noi, actorii, este pur şi simplu surprinzător. Pur şi simplu ne întrebăm de ce reacţionează aşa. Noi considerăm că „Metoda“ este un spectacol reuşit din toate punctele de vedere – regie, interpretare etc. Este chiar spectacolul în care eu mă simt cel mai bine, în care mi-e uşor să joc.
Când aţi ştiut că vreţi să faceţi teatru?
Când eram licean la Constanţa. Doamna profesoară de română m-a trimis la cercul de teatru şi acolo am început, cu câţiva ani înainte de Revoluţie. Ideea şi dorinţa nu ştiu de unde au venit. Ţin minte însă că în clasa a VIII-a, la o oră de dirigenţie, în care am vorbit despre ce profesii ne-ar plăcea să urmăm, în funcţie de care să hotărâm la ce liceu să mergem, la mine în clasă au ieşit în evidenţă trei ciudaţi. Unul voia să se facă poliţist, altul, căpitan de vas, iar eu, actor. Pe-atunci vedeam o mulţime de filme româneşti la televizor şi urmăream teatrul de televiziune. Cred că de-acolo mi se trage, nu m-a îndemnat nimeni să merg în direcţia asta.
Apoi toţi trei ciudaţi au ajuns ce şi-au dorit. Am terminat liceul, am dat examen de actorie, am picat, am plecat în Armată, am dat iar admitere şi am intrat la clasa lui Mircea Albulescu şi Cătălin Naum. De la ei, dar şi de la domnul Ion Cojar, am învăţat tot ce ştiu, inclusiv pedagogia. Astăzi fac cu studenţii cum făceau ei cu noi, când eram studenţi şi mergeam să vedem un spectacol de nenumărate ori, să urmărim mimica, vorbirea, mişcarea, să descoperim un mecanism.
Cât semănaţi, ca student, cu studenţii de azi?
Nu semănăm deloc. Păcat că s-au schimbat între timp sistemul de educaţie artistică, ritmul de lucru şi calitatea. Învăţământul artistic de azi este ca societatea: alert, contra cronometru, vrea să obţină mult în cel mai scurt timp posibil şi cu minim de efort. Este un învăţământ care aleargă, ca şi lumea noastră. Noi intram în facultate de dimineaţă şi ieşeam seara. După cursurile teoretice, repetam cel puţin şase ore pe zi. Acum studenţii repetă trei ore şi fac trei ani de facultate. Vor să înveţe actorie, dar şi să joace în reclame (pentru care trebuie să mergi la zeci de castinguri) şi mai au nevoie, eventual, şi de un job de seară sau de noapte într-un bar, ca să se poată întreţine. Nu-i condamn, căci aşa stau lucrurile. Trebuie să se întreţină ca să-şi poată încheia studiile. Nu le este uşor. Şi nici nouă nu ne e, de la prima oră a dimineţii, când ieşim din casă. Ajungem la primul job şi ne enervăm că nu găsim loc de parcare. În cele din urmă rezolvăm, ne facem treaba şi plecăm spre celălalt job ş.a.m.d. Dar tinerii dispuşi să muncească, cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit, vor reuşi. Le spun ce ne spuneau şi nouă profesorii noştri: că după facultate urmează un hău imens, în care nu te duce nimeni de mânuţă să-ţi arate ce şi cum, o junglă din care scapă cine poate.
Şi unii dintre cei care scapă vor ajunge chiar actori buni. Ce înseamnă „actor bun“ pentru dvs.?
O personală calificată, care-şi poate câştiga existenţa din meseria pentru care s-a pregătit.
Print