Este unul dintre puţinii regizori de teatru de dramă din România care, după ce au montat spectacole în diverse genuri şi subgenuri şi a semnat numeroase dramatizări, se apleacă acum asupra teatrului de animaţie. Până să monteze „Alice în ţara minunilor”, cea mai recentă producţie, Alice Barb a străbătut mai multe drumuri: întâi pe cel muzicii, apoi pe cel al actoriei şi după acea a devenit „organizator de experienţe umane”, adică regizor. De atunci, de când au trecut ceva ani, a rămas un spirit entuziast, curios şi delicat, care continuă să creadă cu tărie în forţa teatrului. Printre cele mai recente creaţii regizorale semnate de Alice se numără câteva pe care le puteţi vedea în stagiunea aceasta: „Nebuna din Chaillot”, după Jean Giraudoux, „Ajutorul”, de Gyorgy Schwajda, „Hotelul dintre lumi”, de Eric-Emmanuel Schmitt. Despre bucuriile şi despre prezentul teatrului am stat de vorbă cu Alice Barb, după premiera spectacolului „Alice în ţara minunilor”, care a avut loc la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti săptămâna trecută.
De unde ideea acestui spectacol?
Ideea a venit de la Călin Mocanu, directorul Teatrului Ţăndărică. M-a sunat într-o zi şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să montez „Alice în ţara minunilor”. Şi eu am zis „Da, dar de ce”?. „Pentru că şi tu eşti Alice şi pentru că eu cred că ţi se potriveşte”. Am cerut un timp de gândire. Ştiam din copilărie că e o poveste foarte complicată şi, după ce am recitit-o, mi-am dat seama încă o dată că nu e poveste pentru copii. Pare, dar nu este şi de aceea copiii nu-i ştiu decât titlul. Povestea aproape că nu se poate povesti. A fost scrisă, categoric, pentru oameni mari.
După ce am recitit-o, mi-am zis că ar fi interesant, că ar fi chiar un pariu pentru mine să pun în scenă povestea care mi-a dat numele. Când m-am născut, fratele meu (tenorul Nagy Robert), care e mai mare decât mine cu cinci ani, citea „Alice în ţara minunilor” şi i-a spus mamei că n-o s-o iubească pe surioara lui, dacă n-o s-o cheme Alice. Cu copiii nu se poate negocia, aşa că m-au botezat Alice. Am citit povestea în copilărie, desigur, şi n-am înţeles mare lucru. Acum mi se pare foarte interesantă. La 48 de ani, m-am întors la acest text, l-am studiat, am încercat să-l înţeleg în profunzime. Am propus să fac o versiune scenică personală, o versiune blândă, plăcută şi inteligibilă, pe care copiii s-o îndrăgească şi care să-i facă să se ducă acasă să citească povestea, ceea ce s-a întâmplat chiar astăzi. La ieşirea de la spectacol, am auzit o mămică spunându-i unui copil „Deseară o să-ţi citesc povestea din nou”. M-am bucurat foarte mult.
Vă mărturisesc că m-am chinuit îngrozitor de mult la scenariu. Am vrut să găsesc explicaţii pentru tot ce se întâmplă în ea, pentru toate personajele, în ideea că o poveste trebuie să fie inteligibilă. Întregul text pune probleme la care copiii ar trebui să se întrebe tot timpul „De ce?”. De ce e Pălărierul nebun? De ce e nebun Iepurele de Martie? Eu am încercat să explic. Am extras o parte din personaje, cărora le-am dat un sens şi un vis. M-am întrebat care ar fi visul lui Alice, dacă ţara minunilor este în vis. M-am gândit că visul tuturor copiilor este să crească mari. Aşa că am propus un vis pentru fiecare personaj, pornind de la text. Am încercat să-i respect spiritul, nu litera. Mi-am dorit să încurajez copiii să viseze. Am vrut ca spectacolul să aibă această morală. După un travaliu foarte lung pe text, am ajuns la această formă. Am văzut 5-6 filme făcute după „Alice în ţara minunilor”, inclusiv celebra peliculă a lui Walt Disney din 1953, pe care o ador. E cel mai aproape de sufletul meu şi de cel al copiilor, aşa cum ar trebui să fie educat.
Au vrut să fac un vis bun şi luminos, un spectacol în spiritul lui Walt Disney. Am înţeles că este pentru prima oară în ultimii 20 de ani, când la Teatrul Ţăndărică se face un spectacol într-o cutie albă. Am dorit culori pastel. Cel mai important mi s-a părut să folosesc muzică de calitate, eu fiind de formaţie muzician.
Şi aţi ales un compozitor baroc veneţian, Vivaldi.
Da, „Anotimpurile”, pentru că, din punct de vedere al concepţiei, mi s-a părut foarte clar. Ceea în vis durează, în general, 3-4 minute, durează, în visul lui Alice, un an cu patru anotimpuri. Şi mi se pare normal ca şi copiii să asculte muzică de calitate de la o vârstă fragedă. Se pare că toată lumea a apreciat asta. Copiii de azi cresc cu desene animate urâte şi violente. Poate că unii vor fi impresionaţi de ce văd. Eu mă regăsesc în copiii curaţi pe care i-am văzut azi la spectacol.
Copilăria dvs. cum a fost?
Deşi s-a petrecut pe vremea lui Ceauşescu, a fost foarte frumoasă. Provin dintr-o familie de ardeleni familişti şi uniţi. Am fost crescută frumos şi încurajată să visez. Mi s-a cumpărat pian când aveam patru ani. Părinţii mei au făcut tot posibilul să mă încurajeze să-mi urmez orice vis. M-am încurajat să fac actorie, apoi regie. Acum, la aproape 50 de ani, fac a treia facultate, facultatea de management, şi ei mă încurajează. Cred că părinţii mei au ştiu că este esenţial să încurajezi copilul să viseze, nu doar să-i dai dragoste necondiţionată. Prin acest spectacol, într-un fel dau înapoi ce am primit de la ei.
Teatrul pentru copii a prespus lucrul cu un alt limbaj?
Da. În teatrul de animaţie, cum se numeşte corect, importantă este păpuşa. Ca regizor, a trebuit să-mi transfer atenţia de la actor la păpuşă. E destul de dificil, mi-a trebuit timp. De altfel, mi-am dat seama că, acceptând proiectul, voi învăţa lucruri noi. Şi am învăţat lucruri care sigur mă vor ajuta. Acum am vrut să lucrez cu actorii de la Ţăndărică la vedere. Îi cunosc de mult, sunt actori polivalenţi şi foarte generoşi. Unii mi-au fost colegi de facultate.
Am vrut să fie totul la vedere, să se vadă cum mânuiesc păpuşa, să se vadă cum se schimbă decorul. Este o premieră pentru acest teatru că am scos personalul tehnic la aplauze. Eu cred că merită, fiind vorba despre un teatru de echipă, în care toţi fac de toate. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu ei, care au atât spirit de echipă.
Să înţeleg că spiritul de echipă devine rara avis?
Da. Oamenii din jurul nostru au din ce în ce mai puţin timp pentru prietenii şi pentru comunicare. Or, o echipă se formează numai prin comunicare, generozitate şi respect reciproc. Acum toată lumea fuge de aici dincolo, poate că-şi face cât mai bine treaba la locul de muncă, după care fuge la altă treabă. Şi eu fug dintr-o parte într-alta, dar mă bucur foarte mult când lucrez în teatru, atunci uit de lumea exterioară. Dar în teatrul nostru echipele se formează din ce în ce mai greu.
Ce fel de teatru vă atrage acum?
Ca regizor, am montat piese din toate zonele teatrului, cu excepţia tragediei antice. Mi s-a părut normal să-mi încerc toate zonele sufleteşti, să învăţ. Când termini facultatea şi intri în teatru, abia începi să înveţi, de fapt. Am montat de curând „Ajutorul” şi „Regina din Chaillot”. E normal să mă intereseze teatrul cu o componentă socială importantă. A face artă de dragul propriei persoane şi al problemelor pe care vrei tu să le înţelegi despre lume, despre viaţă etc. începe să mi se pară cam puţin. Şi, la urma urmei, noi, creatorii, ne facem meseria din bani publici, din banii spectatorilor şi ai plătitorilor de impozite. Suntem obligaţi să punem în scenă poveşti în care să se regăsească şi publicul, nu numai creatorii sau măcar să-i pună întrebări sau să-i dea o speranţă.
În ce priveşte stilul, regizorul meu preferat a fost, este şi cred că va rămâne Giorgio Strehler. Astfel de spectacole aş vrea să văd. Am fost la câteva dintre spectacolele lui şi mi s-a tăiat respiraţia. Pe primul l-am văzut la Düsseldorf, pe vremea când jucam şi eram în turneu cu spectacolul lui Liviu Ciulei „Visul unei nopţi de vară”. N-am dormit trei nopţi de atâta frumuseţe! Pentru Strehler, fondul este la fel de important ca forma. Spectacolele lui sunt la fel de frumoase pe cât de profunde. Există un echilibru pe care eu personal nu l-am mai găsit la niciun regizor. În general, marii regizori pun accentul pe una dintre cele două componte. Aşa că mi-aş dori ca, în timp, şi spectacolele mele să ajungă la un asemenea echilibru.
Alţi creatori importanţi în destinul dvs. artistic?
Unul dintre ei a fost Dem Rădulescu, profesorul meu de actorie, de la care am învăţat enorm. Felul în care lucrez acum cu actorii şi ce ştiu despre actorie vin de la el, care mi-a schimbat şi viaţa. Când eram studentă în anul III la actorie, mi-a spus că am cap de regizor şi că trebuie să fac şi regie. Am plâns trei luni, mi-am dorit să mor, fiindcă eu voiam să fiu actriţă, aveam nota 10, jucam la Teatrul Bulandra… Ce mi-a spus el mi s-a părut o jignire şi o tragedie. Dar el nu sugerase să mă las de actorie, ci să fac şi regie, ceea ce m-au îndemnat şi alţi profesori. Aşa că am încercat, fiind convinsă că nu voi fi bună şi că mă voi întoarce la actorie. Dar am descoperit brusc că regia mă solicită mult mai mult. Puteam să fac scenarii, să filtrez emoţiile tuturor personajelor, să hotărăsc luminile etc. Am rămas regizor şi de atunci n-am mai simţit nevoia să joc. N-am venit cu niciun fel de frustrare în această meserie.
Apoi m-a influenţat un creator pe care nu-l cunoşteam personal, ci doar îl văzusem pe stradă numai, când eram elevă la liceul de muzică din Cluj: marele regizor Aureliu Manea. I-am văzut spectacolele pe înregistrări. Dar cel mai important e că a scris două cărţi esenţiale. „Energiile spectacolului” mi se pare cea mai importantă scriere despre regie şi despre teatru în limba română, o carte fundamentală pentru un tânăr regizor român. M-a influenţat, de asemenea, prin intermediul discuţiilor lungi pe care le-am avut cu actorii care au lucrat cu el. Au contat, desigur, şi întânirile cu Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu etc.
Cum vă părea Liviu Ciulei?
Mi se tăia respiraţia când mergeam la repetiţii. Este un maestru adevărat, fără să folosesc cuvinte mari: un om şi un intelectual de rasă, o personalitate din toate punctele de vedere. Ca regizor, era extraordinar în acţiune – exact, riguros şi perfecţionist.
Ce atribute îi sunt indispensabile unui regizor?
Domnul Radu Penciulescu, cu care am făcut un workshop, a dat o definiţie la care m-am gândit ani întregi şi care mi se pare, până la urmă, cea mai profundă: „regizorul este un organizator de experienţe umane”. Iată esenţa acestei meserii. Regizorul ia experienţa lui Shakespeare, să zicem, pe care trebuie s-o organizeze cu propria lui experienţă, cu cea a scenografului, a coregrafului, a actorilor. Apoi trebuie să se deschidă spre toată echipa tehnică, totul având ca scop organizarea experienţei umane a spectatorului. În afară de idei, sensibilitate şi personalitate (cu defecte şi calităţi), regizorul trebuie să aibă această capacitate de a organiza experienţele umane.
Teatrul românesc al prezentului probează acestă teorie?
Nu pot vorbi decât despre spectacolele pe care le-am văzut. Am impresia că de data asa teatrul nostru este exact oglinda societăţii româneşti.
Care nu arată tocmai bine.
Nu, arată pestriţ. Teatrul momentului este insular. Există, ca şi în societate, insule de bine şi de frumos. Teatrul românesc nu este unitar.
E o calitate?
Nu, pentru că nu este vorba despre un ansamblu în care există comunicare perfectă, despre un sistem care funcţionează. Spectacolele bune nu sunt rodul unui management general, bine pus la punct. Sunt, din păcate, întâmplătoare. Cred că adevăratele cauze ale acestei stări nu ţin de bani, ci sunt mult mai profunde, ţin de substanţa umană a noastră, a creatorilor. Am crescut în comunism şi e foarte posibil să avem sechele de toate felurile. Iar cei tineri, care s-au născut după 1989, au alte probleme. Dar nici ei nu se simt foarte bine!
Principala problemă din teatrul românesc este lipsa de comunicare dintre artişti. Probabil că e şi din cauza crizelor din care România nu mai iese, toată lumea simte nevoia să-şi salveze pielea la propriu. Poate că despre asta este vorba. România încă este o ţară bolnavă şi va fi nevoie de foarte mult timp să se însănătoşească, iar prezentul nu ne ajută. Teatrul are aceleaşi probleme: oameni singuri, trişti… Avem probleme mari, dar nu avem capacitatea de a ne uni ca să le rezolvăm. E păcat, fiindcă acolo unde se formează echipele, spectacolele ies şi lucrurile merg.
Dar forţă de a schimba ceva în spectatori mai are acest teatru?
Da. În comunism, teatrul avea o funcţie de rezistenţă. Acum nu mai există un singur public în faţa unui singur duşman. Acum totul s-a împrăştiat şi există deja publicuri. Fiecare-şi doreşte altceva. E foarte greu să le răspunzi tuturor, dar teatrul are în continuare capacitatea de a modifica spectatorul. Mi-au spus-o spectatori şi colegi, după anumite spectacole. Teatrul îi modifică în primul rând pe creatori, în timp ce lucrează – o spun actorii. Şi în mine se întâmplă schimbări. După ce terminăm un spectacol, suntem alţii. Iată ce mă interesează cel mai mult în teatru, care, pentru mine, nu este un scop, ci o cale de cunoaştere a mea, a lumii, a divinităţii. E metoda mea de a cunoaşte. E o metodă bună şi pentru că este extrem de rapidă – dacă-i modifică, teatrul îi modifică pe toţi cei din sală împreună. Nicolae Steinhardt spunea că „arta nu e comunicare, ci cuminecare”.
Oamenii vin la teatru pentru emoţie. Uneori sunt obosiţi, blazaţi… În ultimii ani, am avut grijă să le ofer o emoţie frumoasă şi pozitivă. Am fost acuzată de calofilie. Da, sunt calofilă, dacă vreţi. E atâta mizerie în jur, încât nu cred că oamenii vin să vadă acelaşi lucru pe scenă, ci tocmai ca să vadă altceva. De aceea folosesc întotdeauna muzică de cea mai bună calitate, de exemplu – Vivaldi în „Alice în ţara minunilor”, Bach („Matthaus Passion” şi concertele de lăută) în „Nebuna din Chaillot” etc. Teatrul are, totuşi, o componentă educaţională considerabilă. Face educaţie directă, pe loc, prin emoţia care se degajă din toată arhitectura spectacolului. Cred mult în teatru. Sigur că se poate spune că azi a ajuns un lux, o artă pentru 10.000 de oameni sau pentru elită. Şi ce-i cu asta? Oricum, merită. Merită în primul rând pentru tine, cel care-l creezi.
Enescu a cântat şi într-o sală cu un singur spectator. Şi spunea că e dispus să repete experienţa.
Da. Dacă teatrul poate modifica sau salva un singur om, salvează o lume. În ultima vreme, cred că noi, creatorii, şi revistele de specialitate discutăm din ce în ce mai mult de efectul pe care teatrul îl are asupra spectatorului. Dar de ce să nu discutăm despre efectul pe care-l are asupra noastră, în timp ce-l facem? În anumite momente, mai ales când lucrez, teatrul îmi umple fiinţa de lumină. Şi sunt datoare să dau mai departe. De aceea am făcut „Alice în ţara minunilor”. Eu cred că rostul teatrului este să ne facă mai buni şi el ne poate face mai buni. Dar în primul rând pe noi, cei care-l facem. Profesorul Dem Rădulescu avea o vorbă: „nu poţi să dai decât ce ai. Ai bucurie când joci, dai bucurie. Nu ai, n-ai ce dărui.”
Print