Anca Sigartău: Obstacolul este elementul esenţial al actului artistic interesant

Anca Sigartău joacă teatru de două decenii. Acum o puteţi vedea în mai multe spectacole la Teatrul Metropolis şi la Teatrul Bulandra, acolo unde a început un drum, sub bagheta magică a lui Liviu Ciulei. De atunci, au trecut multe roluri în spectacole memorabile. Iată, într-un scurt dialog, gândurile actriţei despre propria profesie.

Ce sentiment vă stârneşte sfârşitul de stagiune? Vă mai amintiţi prima dvs. stagiune?

Nu obişnuiesc să gândesc sau să-mi „contabilizez” profesia în stagiuni. Asta este treaba cronicarilor şi a publicului. Pentru mine, există experienţe, există personaje care continuă să „meargă cu mine în vacanţă”.

Prima stagiune a fost cea mai frumoasă şi bineînţeles că nu o voi uita niciodată. A fost o perioadă în care s-a născut o trupă. Naşterea unei trupe este un miracol. Prima stagiune a fost ca o gestaţie. Toţi în „burta” creatoare a unui mare creator ce se numeşte Liviu Ciulei. Nu ştiu cum a arătat primăvara anului 1990, pentru că eram zi şi noapte în teatru, pentru că ne aflam în afara timpului şi a timpurilor, iar eu cred că aceasta este condiţia esenţială a actorului. Normalitatea sa.

Cum era Anca Sigartău ca debutantă, la început de drum?

Mă simt clipă de clipă la început de drum. Sunt la fel de pierdută, mirată, nesigură şi acum când încep un spectacol.

Totuşi, sunteţi o actriţa experimentată…

Faptul că am avut şansa să mă bucur de câteva întâlniri formidabile în teatru nu îmi dă dreptul să mă consider „experimentată”. După cum spuneam, de fiecare dată o iau de la capăt. Este un chin binecuvântat. Nu deţin metode, formule. Există o şcoală de teatru cu câţiva pedagogi de marcă ce mi-au pus o bază, dar munca actorului cu sine însuşi este un privilegiu în faţa micimii diurne la care suntem obligaţi să „cotizăm”.

Din câte ştiu, jucaţi în mai multe spectacole la Teatrul Metropolis. Cum vă alegeţi rolurile, în general? Ce vă convinge să vă implicaţi într-un proiect?

Aş vrea să pot să fiu mai selectivă cu rolurile pe care le fac, dar, din păcate, sunt doar un pion într-o societate de consum. Sunt norocoasă şi cred că mă iubeşte Dumnezeu, pentru că îmi descopăr bucurii în orice experienţă artistică (mai bună sau mai puţin bună). Încerc să nu îmi las conştiinţa artistică să adoarmă chiar în situaţii critice. Cât priveşte implicarea în proiecte, ea este de 200%. Mă arunc şi mă bucur de fiecare gură de oxigen teatral.

Povestiţi-ne, vă rog, cum priviţi teatrul acum şi cum îl priveaţi la debut? Ce s-a schimbat esenţial?

Este foarte important să delimităm istoric cele două perioade. Nu neapărat pentru a sublinia un anume număr de ani petrecut în teatru, ci pentru că, la nivel afectiv, societatea s-a schimbat. Să ne amintim anii ’90, cu toate speranţele, cu entuziasmul, cu prospeţimea naivă a începutului de drum. O trupă nouă ce se integra în istoria unui fenomen numit Teatrul Bulandra. Anii au trecut, pentru noi, cei din Bulandra, au trecut frumos, cu spectacole importante, care au făcut istorie, cu decepţii şi căderi, căci, din păcate, trupa s-a topit în formula unui colectiv artistic, dar spiritul marilor actori ai acestui teatru este încă viu. Privesc „minunea” teatrală cu recunoştinţă. Într-o societate care otrăveşte spiritul de la vârste fragede, faptul că, noi, ca actori, prin artă şi speranţă, putem exista la un nivel intangibil invaziei grobianismului îl pot considera singura modalitate de supravieţuire.

Care au fost rolurile care v-au modelat, de-a lungul anilor? Dacă ar fi să alegeţi numai trei?

Toate. Importante au fost toate, dar consider că există câteva care au făcut delimitarea unor perioade de maturizare în ceea ce mă priveşte: Puck în „Visul unei nopţi de vară” a însemnat întâlnirea cu personalitatea lui Liviu Ciulei, apoi Irina din „Trei surori”, în regia lui Alexandru Darie, şi one-woman showul „Vreau să fiu actriţă”, de R. Mauro – o experienţă dură, cu bune şi rele, dar obligatorie pentru modelarea mea.

Dar dacă ar fi să vă faceţi un autoportret de artistă în câteva rânduri?

Ar fi neinteresant. Atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi. Eu sunt o piesă de puzzle într-un ansamblu fascinant, ce durează o clipă.

Dacă aţi putea s-o luaţi de la capăt, aţi alege acelaşi drum?

Nu ştiu.

Aţi fost vreodată tentată cu adevărat să renunţaţi definitiv şi să începeţi altceva? Să facem un exerciţiu de imaginaţie: Ce v-ar putea face să renunţaţi?

Da, am fost tentată de foarte multe ori. La sfârşitul fiecărui spectacol mediocru. În „chinurile facerii” unui personaj, atunci când văd desconsiderarea autorităţilor în ceea ce ne priveşte… iar apoi mă izbesc de mitocănie, de agresivitatea lipsei de educaţie, şi realizez că teatrul, (cultura) este „rămânerea pe baricade” , necapitularea în faţa Rinocerilor pe care am putea să-i „alintăm” analfabeţi emoţional.

Ce e cel mai important pentru dvs., ca actriţă?

Nemoartea.

Care au fost cele mai grele obstacole pe care le-aţi trecut în lumea teatrului? Dar bucuriile cele mai mari?

Nu cunosc obstacole. Există un drum. Ar fi cumplit de plictisitor un drum drept. Nici nu ar fi creativ şi productiv. Obstacolul este elementul esenţial al actului artistic interesant. Este elementul- surpriză de care se pot bucura doar artiştii inspiraţi.

Bucuriile cele mai mari în teatru sunt aplauzele spectatorilor, amintirile colective şi momentul de o clipă, în care nu ai renunţa la condiţia ta nici pentru împărăţia Chinei.

Cum arată teatrul românesc, văzut din interior?

Dinamic. Neliniştit. O redută. Uneori sărac în căutări intelectuale valoroase, dar întotdeauna o MINUNE.

Tot un exerciţiu de imaginaţie: Dacă aţi avea puterea de decizie, ce aţi schimba în el?

Elementul financiar şi contractual.

Dar în lume, în general, ce aţi schimba?

Nu aş îndrăzni nici în joacă, nici în glumă să mă substitui lui Dumnezeu, aşa că o să mă mulţumesc să mă consider un simplu ostaş în oastea lui, mulţumit de conducătorul său.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.