Andi Vasluianu: Cred enorm în actorii tineri

Magia cinemaului şi forţa mediatizării au făcut ca Andi Vasluianu să fie mai cunoscut în iposteza de actor de film, deşi joacă teatru intens, încă de când a terminat UNATC-ul, la care s-a întors acum, dar ca profesor de actorie de film. Joacă teatru mai ales la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti, unde e angajat şi de unde nu vrea să plece. Joacă în “Fat Pig”, noul spectacol al Teatrului Act din Bucureşti, regizat de Cristi Juncu. Este nominalizat la Premiile UNITER 2011, la categoria “cel mai bun actor în rol secundar”, pentru rolul Semion Medvednko din spectacolul “Pescăruşul”, de A.P. Cehov, montat de Andreea Vulpe la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti. Prezenţă vie, de un firesc cum rar întâlneşti, Andi Vasluianu iubeşte deopotrivă filmul şi teatrul şi vorbeşte cu plăcerea cu care joacă. Visează să facă o şcoală de teatru şi să rămână mereu fascinat de drum, nu de destinaţie.

Să începem de la “Fat Pig”. Ce te-a convins să intri în poveste, ştiut fiind faptul că accepţi numai roluri care-ţi plac?

Cristi Juncu mi-a spus că o să monteze textul. Eu citisem mai de mult piesa şi-mi plăcuse foarte mult. Am aflat că se va apuca de spectacol când dădea probe cu actori pentru personajul pe care acum îl joc. L-am sunat şi l-am întrebat de ce nu m-a chemat şi pe mine. Mi-a răspuns: “Nu cred că eşti potrivit”. “Dar ce e rău dacă vin la o probă?” Chiar voiam să joc în piesă, dar iniţial nu ştiam ce personaj. La început, Cristi mi-a zis c-aş putea să-l joc foarte bine pe Carter, dar că îndrăgostitul e mai timid, nu e un personaj pentru mine… Am insistat să mă duc la probă. A acceptat. M-am dus şi i-a plăcut foarte mult ce-am făcut. Peste câteva zile, m-a sunat şi mi-a zis că s-a hotărât: îmi dă rolul. Dar, cum urma să plec din ţară pentru o filmare, m-a întrebat dacă sunt de acord să am o dublură. Şi am fost. Am fost bucuros să împart rolul cu Tudor Aron Istodor, care-mi place foarte mult.

Cine a mai fost la probe?

Nu ştiu. Eu i-am văzut doar pe Radu Iacoban şi pe Radu Lupescu, care sunt foarte buni. Nu ştiu ce i-a plăcut lui Cristi la mine. La castinguri am învăţat, în timp, un lucru: să nu mă mai grăbesc, să nu mai vreau să demonstrez repede ceva. E mai bine să pui întrebări, dacă te încurci: Ce vrea să zică asta? Aici cum sunt? etc.

Pentru mine, spectacolul de la Act e o ilustrare a puterii exteriorului asupra interiorului, o demonstraţie despre puterea prejudecăţii, nu despre prejudecată. Greşesc?

Nu. Tema este rezolvată frumos în spectacol: de fapt, ajungi să renunţi la ce simţi, eşti apăsat de fiecare dată de ce cred ceilalţi, de felul în care oamenii se holbează la tine etc. E o frică pe care o avem din copilărie, mai ales noi, cei din România. De când eram copii ni s-a inoculat cumva gândirea de tipul “nu”. “Nu e bine să faci aşa”, “Nu e bine să te uiţi aşa”, “Nu e bine să stai aşa” ş.a.m.d. Numai că toate “nu”-urile se pot transforma, la un moment dat, în probleme grave, dacă le laşi să existe. Eu chiar am trăit o asemenea perioadă, copleşit de prejudecăţi. Şi mi-am dat seama că mai bine rup totul şi sunt aşa cum sunt. Mă placi, bine, nu mă placi, treaba ta.

Deci ai pus ceva material biografic?

În orice rol pun material biografic. Dacă nu mă aduc pe mine în el, nu-l pot juca. Nu pot să plec decât de la mine. Încerc să caut poveşti şi situaţii asemănătoare în memoria mea afectivă.

Găseşti mereu?

Nu chiar.

Dar revenind la forţa prejudecăţii, tu personal te-ai lovit de prejudecăţi în ultima vreme?

Da, dar sunt chestiuni de natură interioară, intimă. Am dus lupta mea personală pentru tot ce-mi doresc. De multe ori n-am putut realiza ce vreau pentru că-i răneam pe cei din jurul meu, pe cei apropiaţi care voiau să fac lucrurile aşa cum credeau ei, sau aveam impresia că o să-i rănesc.

Şi ai cedat?

Nu. La un moment dat am spus “stop”.  Mi-am dat seama că nu-i rănesc eu, că, de fapt, se rănesc singuri. Asta trăiesc şi acum. E interesant că mai toate luptele interioare pe care le trăiesc uneori apar într-o piesă sau într-un film în care ajung să joc, la ceva vreme după ce s-au întâmplat.

Prejudecăţi în viaţa profesională? De ce eşti mai cunoscut ca actor de film?

Eu nu fac film mai mult şi teatru mai puţin. E o chestiune care ţine pur şi simplu de cantitatea mediatizării. Fac în egală măsură film şi teatru. Cum termin un film, mă apuc de un spectacol. E adevărat, de cele mai multe ori la teatrul din Ploieşti. Şi lumea nu ştie, cu excepţia cazurilor când e vorba despre un regizor cunoscut şi oamenii vin să vadă spectacolul.

Şi nici nu cred în diferenţa dintre actoria de teatru şi cea de film. E o prejudecată crasă – că la teatru joci într-un fel, iar pe platoul de filmare, altfel. Poate că am crezut aşa mult vreme, dar acum nu mai cred.

Sunt, totuşi, două limbaje diferite.

Nu. Există un potenţiometru, procesul este însă absolut acelaşi. Ca actor, trebuie că cauţi la fel şi pe scenă, şi în faţa camerei de filmat. Laşi sunetul şi expresiile mai jos în film – e singura diferenţă.

Cum a fost colaborarea cu regizorul la “Fat Pig”?

Este al treilea spectacol regizat de Cristi Juncu în care joc. Vine după “Azilul de noapte” şi “Furtuna”, care s-a jucat şi la Bucureşti de multe ori. Cei interesaţi, criticii de teatru ştiu foarte bine ce spectacole interesante sunt în provincie.

Dacă tot a venit vorba de critici, te întreb direct: Citeşti critică de teatru?

Câteodată.

Te influenţează verdictele?

Nu, niciodată, deşi s-a scris despre mine şi mai puţin apreciativ, ca să nu zic altfel. Părerea mea e că acest domeniu nu e la un nivel atât de ridicat ca eu să bag în seamă astfel de lucruri. Şi nu mai cred în păreri despre actori. Părerile sunt atâtea câţi oameni în sală şi n-am cum să-i mulţumesc pe toţi. Şi nici nu e scopul meu. Dacă reuşesc să cuprind o majoritate, cu atât mai bine.

Sunt mulţumit când ştiu că într-adevăr am căutat unde trebuie. Dar uneori se întâmplă să fii unde trebuie şi, totuşi, să nu-ţi iasă.

Reacţia publicului contează?

Câteodată da, câteodată nu. De multe ori, calitatea spectacolului este mai importantă decât calitatea publicului. Publicul e adesea îmbuibat de informaţii tip televiziune. E, din start, un public întinat. Dacă zic o porcărie sau fac un gest obscen pe scenă şi văd că sala râde în hohote, eu mă blochez, chiar dacă gestul îl fac o singură dată. Îmi dau seama că am parte de un public nasol. La Teatrul Act, de exemplu, nu se întâmplă aşa ceva.

La teatrul din Ploieşti am avut experienţe neplăcute. Au venit la spectacol liceeni care vorbeau la telefon în timpul spectacolului, când noi jucam pe scenă, cu spectatorii pe gradene. Ceea ce e ucigător şi mă face să mă întreb de ce nu sunt măcar curioşi. Poţi fi needucat, incult etc. Dar măcar curios nu eşti? De multe ori am discutat după reprezentaţiile de la Teatrul Act, de exemplu, că nu e bine spectacolul. Şi eu răspundeam. “Nu! Nu e bine publicul.”  Ceea ce se întâmplă des. Tu trebuie doar să-ţi faci treaba şi-apoi mai vezi.

Tu crezi că teatrul cu fibră realistă, cum se face adesea la Teatrul Act, poate să schimbe ceva în spectator?

Dacă schimbă, bine, dacă nu, iar bine. Eu nu m-am făcut actor pentru asta, nu sunt răspânditor de mentalităţi.

Dar eşti provocator de emoţie şi de gând.

Da, ăsta e rolul meu. Muncesc pentru asta. Dar ca să pot să-ţi creez ţie o emoţie întâi trebuie să mi-o creez mie. Dacă cineva intră acum şi dărâma masa de lângă noi, ne tensionăm automat. Dacă se face c-o dărâmă, nu ne tensionăm. Uite ce mi-a povestit Dan Puric. Şi-a adus copilul, pe Octav, la trupă şi a rugat actorii să-i atragă atenţia şi să-i stârnească o reacţie, orice reacţie. Toţi s-au strâns ciucure în jurul lui, au început să-l ia la întrebări, să se apropie etc. Numai Adrian Horobăţ s-a dus puţin mai departe şi s-a făcut că scoate un cui din podea. Copilul s-a dus ţintă la el, iar pe ceilalţi nici nu i-a băgat în seamă. Povestea are mare legătură cu actorul. Mulţi actori “ridică fustiţa” la public. Puţin îşi văd cu adevărat de treabă. Iar cei care-şi văd de treabă sunt foarte buni. Ca actor, nu trebuie să-mi propun să te emoţionez pe tine. Trebuie să-mi propun să mă emoţionez pe mine.

Revenind la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti, la care eşti angajat de mai mult de zece ani. De ce Ploieşti?

Când am terminat facultatea, eram în trupa lui Dan Puric, n-aveam bani, n-aveam nimic, de fapt, mi se părea că sunt pe drumuri şi chiar eram. Lucian Sabados, care era şi atunci director, mă văzuse într-un spectacol la Studioul Casandra şi mă plăcuse. (Ştiu de la Sanda Manu, pe care am avut norocul s-o am profesoară. Cred că de la ea am pasiunea şi ei îi datorez foarte mult.) Şi m-a invitat acolo, în octombrie 1999. A fost extrem de fericit că am venit la  concurs, în urma căruia am fost admis. Aşa am intrat în teatru, fapt pentru care îi sunt şi foarte recunoscător. El a “mirosit” ceva în mine şi a ţinut să mă aibă acolo. Acum mi s-ar părea neinspirat să plec tocmai când am oarecare succes şi aduc ceva public. E normal să întorci ce ţi se dă. Mi-am propus să nu plec, pentru că teatrul acesta mi-a devenit deja o familie. Suntem cam de aceeaşi vârstă, am crescut împreună acolo, ne cunoaştem. E o familie frumoasă, din care nu vreau să plec. Joc la Bucureşti, îmi place, dar nu mi-ar plăcea să fiu angajat în niciun teatru de aici.

De ce?

Aici se face greu un spectacol: teatrele au mulţi actori angajaţi şi lumea aleargă mult din cauza sărăciei. La Ploieşti, când mă apuc de un spectacol, eu repet o lună, în fiecare zi. Aici nu e aşa. Repetiţiile se amână…

Dacă ai conduce un teatru acum, ce fel de repertoriu ai face?

Cât mai divers. Aş aduce regizorii în care am încredere că pot creşte o trupă. E cel mai important. Şi aş face şi şcoală de teatru. Natura are nevoie neapărat şi de pregătire înainte de spectacol. Şi ea, cumva, lipseşte. Noi, actorii, jucăm de multe ori din talent, fără pregătire. Uneori ne pregătim doar când ne cere un regizor. Datorită regizorilor aduşi să lucreze aici, teatrul din Ploieşti o duce bine în ce priveşte trupa. Pe de altă parte, Teatrul Act poate fi, acum, un teatrul ideal.

În general, teatrul de la noi pare pe drumul bun. Deocamdată, însă, suntem “generaţia spontanee”, ceea ce nu prea-mi place. Nu există un sistem. Că actorii nu prea au reflexul lucrului se vede mai ales când vine un regizor mare. În astfel de momente, apar probleme mari în teatre, mai ales în teatrele bucureştene de stat. Şi undeva, ceva se blochează, ceea ce nu e normal. Dar, pe de altă parte, când apare regizorul care ştie să tragă oamenii după el, lucrurile funcţionează foarte bine.

Cred enorm în spiritul de trupă, poate şi pentru că am jucat în foarte multe filme. Acolo nu pot funcţiona decât în interiorul unui mecanism în care maşinistul e important. Nu sunt eu “vioara întâi”… Dacă cei de lângă mine nu sunt atenţi, nu pot funcţiona. Ei toţi îmi dau informaţiile şi eu, actorul, doar le divulg. Am nevoie de toţi ca să pot spune ceva. De aceea iubesc Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti şi Teatrul Act din Bucureşti. Ştiu cine are calitatea să-mi spună ce nu fac bine şi ascult. Colaborarea e fascinantă în teatru. Aş vrea enorm să existe peste tot, dar nu există, pentru că orgoliile sunt imense, lumea trebuie să câştige bani… Nu poţi să spui un monolog pe post de plată la întreţinere. Dacă n-aş face film, aş duce-o foarte greu. Din punct de vedere financiar, e cumplit să trăieşti numai din teatru.

Actorii sunt obosiţi, fac multe lucruri…

Şi, cu toate astea, mulţi sunt îngrozitor de pasionaţi. Pe asta se şi mizează. Când e fascinat de o descoperire, actorul uită, de cele mai multe ori, de toate problemele astea.

Dar teatrele bucureşteane are trebui să se deschidă mai mult spre tineri. Eu cred cu tărie că generaţia care vine din urmă va fi de fiecare dată mai bună. E în natura lucrurilor. Deşi risc să generalizez, cred enorm în actorii tineri.

Pe care-i cunoşti de la UNATC, unde predai actorie de film. Uneori, pui umărul şi la pregătirea aspiranţilor la UNATC.

Aş vrea să am mai mult timp să stau cu studenţii, îmi place mult ce fac cu ei. Şi, de fapt, eu învăţ mai mult decât ei. Bucuria mea e că “fur” de la ei. Le văd prospeţimea, dar şi tristeţea. Nu vor fi niciodată împinşi în faţă. La noi n-a existat niciodată un program care să-i sprijine, să le dea credit. Când aveam patru ani şi m-a trimis să mă duc singur să cumpăr pâine, tata mi-a dat credit. Mi-a dat încredere, arătându-mi că el crede că eu pot face chestia cu pricina. Şi mi-a făcut o bucurie. E un exemplu pueril, evident, dar spune ceva. Or, studenţilor nu le dă nimeni credit să se ducă să facă ceva. Iată ce-mi doresc de la teatrele din Bucureşti: să “vâneze” puşti talentaţi din facultate, să-i angajeze sau să le dea de lucru. Cei mai buni dintre ei ar ajunge, fără îndoială, mai departe decât noi. Le spun mereu să nu cumva să se pună în postura că ar şti mai puţin decât mine. Trebuie să fie egali cu mine sau mai presus de mine. Ei au mai mult informaţii decât mine. E treaba profesorului să le dea încredere totală. De cele mai multe ori, profesorii nu fac asta. Se cred zei şi-i tratează de sus. De ce să faci aşa? Eu am întâlnit elevi de o inteligenţă extraordinară, în faţa cărora mă înclin.

Elevii şi studenţii tăi te iubesc, sunt sigură.

Nu ştiu. Important e că eu îi iubesc.

Dar iubirea ta pentru teatru şi film, pentru actorie, a rămas aceeaşi ca în studenţie?

Da. Dar am avut momente că am simţit că alunec în rutină. Mai ales la teatru, când, după câteva spectacole, simţi că ai căpătat siguranţă. Dar de fiecare dată Dumnezeu mi-a dat un ghiont şi am scăpat, adică am fost din nou eu pe scenă. Teatrul este, prin excelenţă, o artă a prezentului. Tu trebuie să fii acolo total. Înainte de premiera cu “Fat Pig”, de exemplu, am avut un singur “şnur”. La premieră, eram înfiorător de emoţionat (de altfel, emoţii am tot timpul). Dar s-a întâmplat ceva la prima scenă. Mi-a arătat că există şi “rutina bună”, apropo de experienţă. Mi-am dat seamă că ştiu apa şi ştiu să înot, că nu mă trezesc că mă înec. Intrând pe scenă la premieră, mi-am dat seama că am intrat în ceva care-mi place de mor… De obicei, când ţi-e frică, eşti tentat să spui ce ai de spus şi să fugi. Nu-mi mai venea să plec din scenă.

Pe de altă parte, e vorba de bucuria pe care ţi-o aduce personajul. N-ai cum să joci tot timpul numai personaje care-ţi plac la nebunie. Dar trebuie să creezi cumva plăcerea, măcar pentru public. Atunci intervine rutina.

Nu e inevitabilă?

Nu. Trebuie să te antrenezi zi de zi. Antrenamentul constă în atenţie. Trebuie să fii vigilent, ca atunci când conduci maşina. Eu m-am apucat iar de teatru datorită lui George Constantin, unul dintre cei mai mari actori de la noi. După ce am urmat Şcoala Populară de Artă, la 16-17 ani am văzut un spectacol cu el la televizor. Am început să plâng şi mi s-a făcut un dor nesfârşit de teatru. În fiecare zi, actorul George Constantin se situa în meserie ca şi când ar fi fost în prima zi de meserie. Prezenţa pe scenă e o viaţă. Dacă n-o îmbrăţişezi de tot, acolo şi atunci, n-o să te mai poţi întâlni cu ea. O să te întâlneşti doar cu alta.

Eu cred că toţi suntem, mai mult sau mai puţin, căutători. Şi vigilenţi. Şi unii mai şi găsim ce căutăm. Găsirea sentimentelor puternice te face să mergi mai departe. Dar trebuie neapărat să te situezi în lume ca un necunoscător, ca nu vei putea spune niciodata “Gata! Ştiu”. În realitate, lucrurile, cu cât devin mai clare, cu atât sunt mai neclare.

Tu eşti un actor obedient faţă de regizor?

Depinde de regizor, fireşte. Eu m-am pregătit pentru regizorii proşti, cum spunea Sanda Manu. Regizorii proşti sunt cei care vin cu tema făcută de-acasă. Ca actor, poţi să fii pion în faţa lui, dar în interiorul tău e cu totul altceva. Şi când rămâi singur pe scenă, totul stă în mâna ta. În cazul filmului, în schimb, e invers.

Şcoală de teatru mai visezi să faci?

Da, dacă aş avea bani. Aş lua numai profesori foarte pasionaţi. Studentului trebuie să-i arăţi plăcerea de-a căuta. Mă interesează drumul şi mai puţin cum “a ieşit” pe scenă.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.