Andreea Vulpe: Cred că ceea ce ar trebui să se schimbe e mentalitatea feminină

Nu știu dacă există studenți la U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” care să nu fi auzit de Andreea Vulpe, în condițiile în care, bineînțeles, nu i-au trecut mai întâi prin „mâini”. Pentru că da, există și profesori care îți vor rămâne necunoscuți, chiar și după ce drumurile voastre s-au intersectat de atâtea ori pe coridoare sau în sala de curs. Ceea ce nu e cazul ei… Nu un nume marchează o întâlnire, ci interesul, implicarea și amintirile care uneori se concretizează prin spectacole, unul dintre ele fiind chiar „Iluzii”, intrat deja în repertoriul Godot Café Teatru. Deși e regizoare, predă arta actorului și se folosește de prima „specializare” pentru a-și pune în valoare studenții, cu discreție, față de propria-i persoană.

În regia Andreei Vulpe puteți vedea „Vandalul” la Unteatru sau „Barajul” care a avut de curând premiera la ArCuB, iar printre rânduri veți descoperi o tânără studentă la regie care se împotrivea cenzurii comuniste și monta „Regele Lear”, precum și o artistă ajunsă la maturitatea sau înțelepciunea de a se reîntâlni cu ea însăși într-un foarte scurt dialog…

Aţi absolvit regia în 1989 la clasa prof.univ. Valeriu Moisescu şi vă pregăteaţi să deveniţi regizor de teatru. Aţi resimţit acele vremuri ca fiind tensionate pentru meseria pe care aţi ales-o?

Când m-am hotărât să dau la regie, tata m-a întrebat dacă visul meu e să devin instructor la o Casă de Cultură (pentru că, la sfârşitul anilor ‘80, nu mai existau repartiţii în teatre pentru absolvenţii de regie). „Nu mi se întâmplă mie aşa ceva” – am încercat să-l liniştesc – „fiindcă, până termin facultatea, cade Ceauşescu.” Tata nu s-a liniştit şi mi-a spus că sunt nebună.

Mai târziu, în al doilea an de facultate, când am început să traduc „Regele Lear” pentru spectacolul de licenţă, Valeriu Moisescu a încercat, cu umorul care-l caracteriza, să-mi redea „uzul raţiunii”. Mi-a explicat că, dincolo de faptul că e un act sinucigaş să încerci să aduni la repetiţii 23 de actori, piesa nu va fi niciodată aprobată de minister, „Regele Lear” fiind primul titlu pe lista neagră a textelor interzise. N-am înţeles, am continuat să lucrez la proiect, şeful catedrei de teatru, Ion Cojar, l-a aprobat, Ileana Berlogea (decanul facultăţii) s-a dus la minister şi i-a convins pe mai marii vremii, care şi-au dat acceptul cu condiţia unei vizionări cu drept de interzicere a spectacolului. Vizionarea a avut loc într-o atmosferă amiabilă, doamnele de la Ministerul Culturii au declarat spectacolul inofensiv, iar Valeriu Moisescu a fost atât de mândru de mine, încât a povestit multor generaţii de studenţi ce nebună eram.

Dar câteva luni mai târziu, eram chemată la minister de una dintre doamnele care fuseseră la vizionare, ca să-mi dea câteva texte de Paul Everac. Pe unele le citisem, aşa că i-am explicat că nu intrau în sfera mea de interes. Doamna a insistat puţin, apoi mi-a dat de înţeles, cu delicateţe, dar destul de limpede chiar şi pentru mintea mea „ne-bună”, că drumul în viaţa artistică depinde de capacitatea de a fi cooperant. M-am prefăcut că nu înţeleg, ne-am luat rămas-bun şi am plecat hotărâtă să nu fac niciun compromis.

Peste câteva zile însă, directorul teatrului care tocmai mă angajase şi în care eram foarte fericită să lucrez (nu numai pentru că, iată, n-am ajuns instructor cultural, ci şi fiindcă era un teatru foarte bun) mi-a spus că trebuie să încep să lucrez o piesă de Paul Everac. Am încercat să refuz, dar am fost ameninţată cu desfacerea contractului. Aşa că am început repetiţiile, hotărâtă să trag de timp și să nu termin spectacolul până ce nu cădea Ceauşescu. Că doar terminasem facultatea şi, aşa cum îi spusesem lui tata, trebuia să se întâmple, mintenaş. După o lună şi jumătate Ceauşescu a căzut.

A fost un spectacol care se adresa unui popor inert, cu îndemnul de a se trezi la viaţă. Un fel de „Deşteaptă-te române!”, dacă vrei. Tare aş fi vrut să pot spune că azi aş face spectacolul altfel, pentru că nu mai avem de ce cânta acelaşi cântec. Dar pot spune doar că nu l-aş mai face. Nu fiindcă s-a schimbat ceva cu poporul, ci fiindcă m-am schimbat eu. Nu mai am energia, elanul, nebunia de a dori să-l trezesc la viaţă.

Cum ar arăta „Regele Lear” cu toată experienţa acumulată până acum?

A fost un spectacol care se adresa unui popor inert, cu îndemnul de a se trezi la viaţă. Un fel de „Deşteaptă-te române!”, dacă vrei. Tare aş fi vrut să pot spune că azi aş face spectacolul altfel, pentru că nu mai avem de ce cânta acelaşi cântec. Dar pot spune doar că nu l-aş mai face. Nu fiindcă s-a schimbat ceva cu poporul, ci fiindcă m-am schimbat eu. Nu mai am energia, elanul, nebunia de a dori să-l trezesc la viaţă.

Ar fi fost mai uşor dacă aţi fi mizat pe o carieră de actriţă?

Deloc. Pentru actor, mai ales dacă avea vizibilitate, era chiar mai greu. Tatăl meu, actorul Cornel Vulpe, a trebuit să-şi fabrice un dosar prost ca să fie lăsat în pace. I-au cerut să intre în partid, pentru că au vrut să-l facă artist al poporului şi, cum n-aveai voie să refuzi o asemenea ofertă, tata şi-a falsificat dosarul, iar ei… s-au răzgândit. A scăpat cu bine, dar dacă se prindeau, o păţea.

Ce v-a fascinat şi continuă să vă atragă spre universul regiei?

Teatrul e singurul loc în care făpturi reale, în carne şi oase, convieţuiesc cu făpturi imaginare (personajele), fără ca nimănui să i se pară suspect.

Credeţi că există, cel puţin la noi, o reticenţă reală faţă de femeile care aleg regia?

Nu de la început. Sunt admise la regie mai multe femei decât bărbaţi. Iar după absolvire, dacă au talent, sunt susţinute şi apreciate. Există însă, în pofida bunelor intenţii, o percepţie generală care seamănă destul de mult cu o alta: cea a femeii la volan. (Eu nici măcar n-am carnet.)

Cred că feminismul se raportează la bărbat ca la un rege pe care degeaba încearcă să-l detroneze, pentru că, odată detronat el va continua să rămână rege. Un rege detronat, dar rege. Deci cred că ceea ce ar trebui să se schimbe e mentalitatea feminină. În acelaşi timp, punând capăt abuzurilor.

Există şi regizoare care îşi impun puternic şi demonstrativ orientarea feministă. În spectacolele dvs. nu am resimţit vreo frustrare sau vreo direcţie în acest sens. Vă consideraţi o feministă?

Din teatru ştim că nimeni nu poate fi rege făcând pe regele, ci doar dacă cei din jur, curtenii, îl „joacă”, adică se raportează la el ca atare. Cred că feminismul se raportează la bărbat ca la un rege pe care degeaba încearcă să-l detroneze, pentru că, odată detronat el va continua să rămână rege. Un rege detronat, dar rege. Deci cred că ceea ce ar trebui să se schimbe e mentalitatea feminină. În acelaşi timp, punând capăt abuzurilor.

Poate este doar o impresie personală, dar în ultimele spectacole pe care le-aţi regizat am observat că revine o temă simplă şi tulburătoare în acelaşi timp. Liniştea şi pacea pe care le oferă iubirea împărtăşită sau singurătatea şi durerea care se nasc din lipsa iubirii. E o coincidenţă sau există în spate un gând/sentiment care vă frământă?

Durerea, neîmplinirile, pierderea celor dragi nu ocolesc pe nimeni. Iar oamenii vin la teatru ca să uite de ele. Vor să se amuze şi să treacă peste ele. Însă, dacă le oferim ce vor, nu-i ajutăm pentru că, de fapt, nu le dăm ce au nevoie cu adevărat: să treacă „prin” ele şi nu „peste”. Cu umor, cred că trebuie să-i ajutăm să-şi parcurgă traumele reprimate și să le depăşească. Pe vremuri asta se numea catharsis. Dar, dincolo de asta, interesul meu pentru texte (ca „Iluzii”, „Vandalul” şi „Barajul”) care vorbesc despre întunericul în care ne aruncă pierderea cuiva drag se datorează sentimentului înfiorător pe care-l am în faţa fiecărui nou scaun gol la masa de Crăciun. Cred că, de fapt, nu sunt în stare să trec prin asta. Deşi încerc, cu fiecare spectacol, să mă ajut. Noroc cu cei care încă sunt alături de mine. Iubirea şi pacea sufletească pe care Cristi şi Cristina Juncu mi le oferă, aş vrea să le pot dărui şi eu lor în fiecare clipă, iar celorlalţi, prin spectacolele pe care le fac.

Interesul meu pentru texte care vorbesc despre întunericul în care ne aruncă pierderea cuiva drag se datorează sentimentului înfiorător pe care-l am în faţa fiecărui nou scaun gol la masa de Crăciun.

Se spune că fiecare artist e „bântuit” de câteva teme pe care le exploatează în creaţiile lui. Aveţi astfel de teme care să vă „bântuie”?

Încerc să nu exploatez problemele care mă bântuie, ci să ajung la (o) înţelegere cu ele şi să facem pace. Aşa că nu resimt recurenţa anumitor teme ca pe o bucurie a desăvârşirii mele artistice, ci ca pe un semn al nedesăvârşirii mele ca fiinţă. Cu riscul de a nu fi un artist interesant, refuz să-mi hrănesc „fantomele”, să mă las „bântuită” pentru a furaja clipa de glorie pe care o aduce un moment al devenirii mele. Şi mă supăr pe mine când mă descopăr preocupată mai mult timp de o temă. Fiindcă înţeleg că am stat pe loc. În ultima vreme însă, am început să cred că ar fi bine s-o fac. Să stau pe loc şi să vorbesc despre toate implicaţiile încremenirii.

Deşi regizaţi, sunteţi şi profesoară de actorie. Păreţi scindată între aceste două lumi. Ce înseamnă pentru dvs. rolul de pedagog? E o pasiune care are întâietate?

Și la şcoală, şi la teatru eu încerc să fac, fără a înceta să fiu. Şi încerc să-i învăţ asta şi pe studenţii mei.

Vă ocupaţi constant de promovarea tinerilor pe scenă, atât la şcoală, cât şi în teatre. Cum vedeţi dvs. noile generaţii de actori/regizori?

Văd foarte mulţi. Şi cred că asta-i cel mai important: că-i văd. Şi e doar meritul lor. S-au trezit. Regizori sau actori îşi iau în mână propriul destin. Nu mai aşteaptă să li se dea. Ar fi mulţi despre care aş vrea să vorbesc, mai ales foştii mei studenţi, care-mi bucură sufletul prin tot ce fac şi pe care îi respect și îi admir.

Am considerat fiecare culme a vieţii mele artistice ca tranzitorie şi n-am putut să mă bucur de ea. M-am ascuns de fiecare dată când succesul bătea la uşă, m-am ascuns chiar şi când mi se cerea un interviu, pentru că mi se părea aberant să consacru ca împlinire ceea ce ştiam că este doar o etapă a devenirii mele.

Dacă aţi avea o baghetă magică şi aţi putea da timpul înapoi, ce aţi schimba în drumul pe care l-aţi străbătut până acum? Sau ce vă bucură cel mai mult, încât să nu schimbaţi nimic…

N-am înţeles niciodată plăcerea de a urca pe munte. Mai exact, bucuria de a ajunge, după multă năduşeală, pe un pisc, ca să descoperi ceea ce ştii dinainte: că în faţa ta se înalţă un pisc şi mai înalt. Şi-apoi altul, şi altul… Aşa că am considerat fiecare culme a vieţii mele artistice ca tranzitorie şi n-am putut să mă bucur de ea. M-am ascuns de fiecare dată când succesul bătea la uşă, m-am ascuns chiar şi când mi se cerea un interviu, pentru că mi se părea aberant să consacru ca împlinire ceea ce ştiam că este doar o etapă a devenirii mele. Iar atunci când nu m-am ascuns, m-am simţit vinovată de vanitate. Acum îmi pare rău. A fost ca viaţa fără sărbători. Şi nu înţeleg cum de mi s-a întâmplat asta tocmai mie, care nu pot concepe viaţa fără sărbători. Important, cred, e că încerc să repar lucrurile şi, iată, vorbesc despre mine, pentru prima dată după… nici nu mai ştiu câţi ani.