Sâmbătă, pe 14 decembrie, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj va avea loc un eveniment special dedicat regizorului Andrei Şerban. Cu acest prilej va avea loc şi o prezentare a „Cărţii Atelierelor-Academia Itinerantă Andrei Şerban”, publicată la Editura Nemira. Revista Yorick va prezintă în acest număr Epilogul-Pentru un nou început, semnat de Andrei Şerban.
Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.
Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”
Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.
Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber.
Din punct de vedere strict subiectiv, Atelierul îmi impune de fiecare dată un examen al propriei mele situații. Acum sunt într-o etapă a vieții când nu mai simt presiunea dorinței de recunoaștere, de premii, de medalii și onoruri (nici măcar criticile negative nu mă mai afectează… sau, mă rog, nu prea mult!) Pentru ce am încă nevoie de ateliere? Cei care cred că fac ateliere de teatru pentru că mă consider un guru se înșală. E un cuvânt periculos și îl resping. Cuvântul responsabilitate, încă o dată, e justificat și necesar. Când lucrez cu tinerii, la Columbia University sau în atelierele de vară din România, mă simt responsabil și caut să le transmit ceva autentic. Și sunt răsplătit, pentru că primesc ca raspuns de la ei o energie care nu poate fi produsă decât lucrând din dragoste de lucru, nu de sine. Studenților mei de la Columbia le repet adesea: „Eu vă învăț pe voi, dar în același timp învăț de la voi”. Realmente învăț de la ei, pentru că sunt într-adevar deosebit de deschiși și curioși, plini de întrebări și lipsiți de frica de a-mi mărturisi când nu cred în ceea ce le spun – și astfel mă ajută să mă purific și să uit tot ce credeam că știu.
Atunci când sunt nemulțumit de ceea ce fac și de cum sunt, simt nevoia de ateliere pentru propria mea evoluție, ca să nu ajung într-o zi să descopăr că e prea târziu. Dintotdeauna am avut un gust al aventurii, îmi plac riscurile, și chiar la vârsta de acum refuz să mă liniștesc. Îmi place să-mi creez obstacole, să caut altceva, ceva nou, și, deși nu reușesc întotdeauna, îmi doresc să depășesc obișnuitul. Sunt convins că tot ce e obișnuit conduce la mediocritate. De aceea îmi sunt necesare impresiile noi, de o altă calitate, un spirit deschis și suplu în fața dificultăților. Spre deosebire de lucrul la un spectacol, unde presiunile exterioare duc la un fel de amorțire a sensibilității, în ateliere încerc să mă relaxez și să-mi amintesc că înțelegerea, compasiunea și răbdarea față de ceilalți ajută ca relațiile dintre noi să devină mai adevărate, mai profunde.
La fizică am învățat că tot ce nu evoluează involuează, se degradează. Nimic bun nu se poate menține fără efort. Și cel mai bine ne confirmă acest principiu munca de atelier, pentru că ne dezvoltă apetitul pentru calitate și ne jută să discernem cu finețe diferența între lucrul cu adevărat bine făcut și cel superficial.
De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.
Print