Andrei Șerban: Lucian Pintilie a intuit că, deasupra norilor, cerul e de un albastru infinit

Andrei Șerban

Omagiu lui Lucian Pintilie

E o replică în Hamlet: „Totul e să fii pregătit”, care mi se pare chiar mai puternică decât „A fi sau a nu fi“. Cum să trăiești pregătindu-te să mori? Lucian Pintilie, ca și Eugène Ionesco, unul dintre părinții săi spirituali, a fost un răzvrătit împotriva morții; uneori chiar credea că o poate învinge. Nu a reușit, cum nu a putut să învingă nici sistemele politice, nici cenzura sau orice formă de opresiune cu care s-a luptat toată viața. Aparent, la sfârșitul carierei Pintilie s-a simțit învins. Totuși, arta lui a triumfat. Pentru că el a avut curajul să încerce imposibilul, să rămână el însuși, să nu accepte niciun compromis și să ne inspire prin exemplul libertății interioare. În acest război el a înțeles că ce contează nu e neapărat să învingă, ci să lupte cu toată ființa lui. Pintilie și-a petrecut viața pe front: în tinerețe a luptat contra bolii malefice care era comunismul, apoi, odată exilat în vest, s-a luptat cu morile de vânt ale unei fericiri iluzorii, expunând degradarea morală a unei lumi care se scufundă în minciună, egoism și ipocrizie.

Dar războiul dus de Pintilie nu a fost, cum spunea și Andrei Pleșu, pe plan politic, ci metafizic. Artistul pare să ne spună că aerul greu, viciat, pe care-l respirăm pe planeta Pământ, e provocat de forțe oculte care ne depășesc, că ce este în pericol e esența însăși a umanității noastre. Acest fenomen artistul e chemat să-l confrunte. O sarcina deloc ușoară, nici comodă.

***

Am fost încă din liceu copleșit de admirație pentru Lucian Pintilie și pentru Liviu Ciulei; erau idolii mei. Mai târziu am devenit prieteni, iar exilul ne-a apropiat și mai mult pe toți trei. Se spunea despre noi la Europa Liberă că reprezentam în occident ce avea mai bun teatrul românesc. Eram total diferiți, poate temperamental chiar opuși: Ciulei era întruchiparea supremă și esențializată a clasicului modern, Pinți era răzvrătitul etern provocator, care risca și întorcea totul pe dos ca să surprindă ce e urât și fals în relațiile umane, iar eu eram pe undeva la mijloc.

Ciulei adora tot ce făcea Pintilie, fiind conștient că el niciodată nu a avut curajul să fie atât de radical. Amândoi m-au inspirat prin acest respect autentic unul pentru celălalt, prin competiția sănătoasă între doi artiști care se bucurau sincer de succesul celuilalt, fără urmă de gelozie sau negativitate.

Când am revenit toți trei „acasă” după ’90, Ciulei a făcut câteva spectacole remarcabile, dar se simțea cumva străin, parcă nu se mai regăsea și avea dreptate, lumea românească nu mai era cea pe care o cunoscuse, era alta și lui îi crea un sentiment de frică. A plecat iar, și mai dezamăgit, ca să moară la München, însingurat și trist.

Pintilie a revenit în forță, dar a renunțat definitiv la teatru. „Vreau sa fac doar film – îmi spunea – acolo e viitorul, pentru mine teatrul a murit.” Am reacționat violent, aproape ne-am certat. „Cum poți să spui asta?! – i-am răspuns – Teatrul există de mii de ani și nimic nu poate înlocui relația directă dintre oameni, pe când filmul e tributar aparaturii tehnice!”. Nu l-am convins, și teatrul a avut de suferit, pierzând un mare talent al regiei de scenă, dar, din fericire filmul a beneficiat și au profitat și generații întregi de artiști cineaști, care azi îi datorează mult lui Pintilie.

***

L-am condus, împreună cu alții, pe ultimul drum. Când l-am privit și mi-am luat rămas-bun, am fost surprins să descopăr pe fața lui o expresie liniștită și un surâs tandru, binevoitor. El, care toată viața a fost ca o coardă întinsă la maxim, gata să explodeze de inteligență și umor acid, uneori chiar răutăcios și sfidător, avea acum o expresie senină, împăcată, plină de compasiune și blândețe. Iată ce ascunde un om sub o mască!

Cine a fost Lucian Pintilie? Ce rămâne în urma unui artist care ne-a fost tuturor o pildă de curaj, care și-a asumat riscul de a ne arăta acea oglindă deformată a lumii, ca să vedem limpede ce este în jur, dar, mai ales, lucrul cel mai greu de acceptat: să ne vedem pe noi înșine așa cum suntem, fără iluzii, să primim acel șoc necesar pentru a ne trezi din pasivitate și somn?

Tineretul, care nu l-a cunoscut și nu a venit la înmormântare, e important să afle că spectacolele și filmele lui Lucian Pintilie au fost cenzurate și că el a suferit umilința de a-și pierde dreptul de a crea, pentru că a îndrăznit să spună adevărul prin artă. Iată adevărata misiunea artistului.

Azi, când voi, cei tineri, vă aflați în plină confuzie, căci nu mai știți pentru cine și de ce lucrați, exemplul dat de Pintilie vă poate ajuta să vă amintiți ca artistul trebuie să fie responsabil, că are nevoie să-și dezvolte un simț moral și să ia atitudine.

Pintilie a trăit toată viața sub un cer acoperit de nori grei, apăsători, iar comedia amară și râsul, uneori vesel, deseori disperat, i-au fost armele de supraviețuire. Dar a avut mereu vie nostalgia unei alte viziuni, a unei alte realități.

El a intuit că deasupra norilor cerul e de un albastru infinit.

Print

Un Comentariu

  1. Violeta 22/05/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.