Regizorii Andrei și Andreea Grosu înființau, în urmă cu șapte ani, Unteatru. Companie independentă care s-a impus repede prin calitatea producțiilor sale, Unteatru este acum un jucător important în domeniu. Despre independență și sensurile ei specifice, despre drumul spre libertate, despre bucuriile, obligațiile și riscurile creatorilor independenți, un dialog sub semnul sincerității.
În 2010 erați în primul vostru sediu, în casa din spatele clădirii CEC-ului de pe Calea Victoriei și voiați să faceți teatru. Ce s-a întâmplat în cei șapte ani care au trecut de atunci?
Andreea Grosu: Suntem foarte mulțumiți de punctul în care am ajuns. De atunci am crescut foarte mult noi, ca echipă, ceea ce e foarte important. Echipa s-a mărit, s-au adunat la noi din ce în ce mai mulți oameni care înseamnă azi Unteatru. Este și primul gând pe care l-am avut când am început să învârtim roata asta și să vedem ce o să crească din învârteala noastră. Ne-am dorit în primul rând să adunăm oameni și ei să se coaguleze într-o echipă. S-a întâmplat și asta e cea mai mare reușită. Drumul de la căsuța din Ilfov nr. 1 la sediul din strada Sfinții Apostoli nr. 44 a adus o schimbare importantă, care a însemnat mult și pentru public, lucru pe care noi nu l-am conștientizat până acum. Trebuie să recunosc că eu am fost cea pe care schimbarea asta o speria. Andrei însă a fost puternic, hotărât, a știut că trebuie să ne asumăm riscul ăsta imens, inclusiv financiar, un efort din toate punctele de vedere. Dar el a simțit că e momentul să facem schimbarea pentru publicul nostru și pentru actori. În sfârșit, am avut ierni în care actrițele n-au mai înghețat de frig.
Andrei Grosu: Da, doar că eu aș schimba timpul. Este un risc imens în continuare, zona de pericol n-a fost depășită. Dar riscul s-a dovedit a fi necesar. Publicul cred că e acum de zece ori mai mare.
Andreea Grosu: Deci a meritat.
Ați ajuns la nivelul la care respingeți proiecte?
Andrei Grosu: Avem o metodă foarte bine pusă la punct și prin asta se traduce, cumva, independența. Expresia „teatru independent” este, de fapt, sinonimă cu „teatru privat”, care ar fi un termen mult mai fericit, dacă teatru privat n-ar fi înțeles doar ca business. Dacă însă scoatem partea asta, atunci, „teatrul independent” e termenul fericit. Cele mai multe proiecte din teatrul indepedendent sunt finanțate de AFCN, ArCuB, de Ministerul Culturii, de diferite primării, de diferiți sponsori și, atunci, există surse de finanțare. Deci teatrul independent este independent față de ce? De aici trebuie să se plece.
Andreea Grosu: Mie cel mai mult îmi place să-i spun teatru liber. Ajungem așa la noțiunea de libertate și cum se traduce ea în sistemul nostru de selecție. La noi e simplu: actorii propuși în distribuția unui anumit spectacol primesc proiectul, ei discută cu regizorul. Dacă ei acceptă și vor să facă proiectul, noi suntem perfect de acord. Ei sunt comisia, nu noi. E forma noastră de libertate și astfel putem să ne asumăm toți, împreună, lucrurile.
Andrei Grosu: Foarte multe proiecte de la noi au plecat de la actori, de la ce le-ar plăcea lor, de la o discuție. Echipa funcționează mult mai bine dacă proiectul se naște așa.
Andreea Grosu: Probabil că aici a fost mai simplu să se formeze trupa și să rămână legată, fără reguli.
Apropo de reguli, ce reguli, ce dependențe are teatrul numit independent? În primul rând, de numărul de bilete vândute, cum zice logica economică? E o luptă să funcționezi independent?
Andrei Grosu: Este. Și aici intervine din nou ideea de independență. Fără să fim ipocriți: de fapt, noi ne dorim să fim ca un teatru de stat. Drumul e să putem să-i angajăm pe toți cei 30 de artiști care lucrează la noi la teatru în momentul ăsta, să putem să le asigurăm zilele de mâine fără nicio problemă, ceea ce acum nu putem face, să avem finanțări fixe pentru opt proiecte pe an și să jucăm pentru publicul nostru fără să fim dependenți de nevoia/cerința publicului. Problema e că, atunci când intervim banii, ajungem la dependență. Atunci proiectele trebuie făcute pentru un anumit target, să ia în considerare elemente extraartistice etc. Cumva, ne dorim să fim ca un teatru de stat, dar fără să dăm socoteală nimănui.
Andreea Grosu: Și se va întâmpla. Am căutat surse de finanțare private și un mecena, așteptăm niște răspunsuri și sperăm din tot sufletul că vom avea un partener.
Andrei Grosu: Revenind, într-adevăr, economicul e important. Cât timp spectacolul trebuie să susțină financiar un spațiu înseamnă că depinzi de public. Dacă faci un spectacol după Beckett, care sigur vizează un public foarte nișat, soarta lui e asumată de la început. Poate dura mult, dar cu public puțin – ceea ce noi facem, din moment ce la unele spectacole de la noi vin 15-20 de spectatori…
Andreea Grosu: Dar tocmai asta e lupta noastră. Acei 20 de oameni care văd spectacolul sigur pleacă altfel de aici. Noi ținem roata în mișcare pentru al 21-lea spectator. Cel mai important e să educăm un public spre un alt fel de teatru, mai puțin comercial. Nu e deloc rău că oamenii vor comedie. Dar acum cer comedie după niște rețete pe care le-au văzut, asta e mai grav. În sensul acela trebuie să luptăm, împotriva acelor rețete.
Ați lucrat recent în teatre de stat. Voi doi, ca regizori, ați putea merge într-acolo, dar rămâneți la teatrul independent. De ce?
Andreea Grosu: Am avut marea dorință de a cunoaște echipe noi, cu care n-am mai lucrat. Am vrut să vedem cum e. Am simțit nevoia să ne mișcăm. Am avut două experiențe frumoase, acum avem o a treia, minunată, ne-am bucurat mult de drum și o să-l continuăm. Nu se pune problema unei alegeri. Aici avem o echipă de prieteni, aici e familia noastră, iar acolo ne construim prieteni.
Andrei Grosu: Noi suntem regizori, iar Unteatru nu e numai al nostru. Noi nu putem face patru proiecte pe an numai noi, că nu ar fi bine pentru nimeni. Așa că facem unu-două aici și încă atât în alte teatre.
Deci în ce măsură v-a folosit, în ce măsură v-a dăunat să faceți atâția ani teatru independent?
Andreea Grosu: Pe amândoi sau poate că mai mult pe Andrei toată experiența din teatrul independent l-a transformat și într-un contabil excelent! (Râde).
Andrei Grosu: Frumusețea teatrului independent este că te face om de teatru. N-am să înțeleg nicioadă de ce trebuie ca un om să aducă becul, altul să-l monteze, altul să-l verifice, altul să-l bage în priză, altul să-i dea drumul și altul să-l consemneze pe hârtie. Acesta este sistemul „de stat”. Pe noi teatrul independent ne-a învățat ce înseamnă o greutate, cum se pune un bec etc., fără o armată de oameni.
Andreea Grosu: E greu, dar ți se face tare dor de asta, căci în timp creează dependență. Acum simțim nevoia să lucrăm din nou aici, căci noi doi n-am montat niciun spectacol la sediul nou.
În ultimii ani teatrul independent are parte de susținere constantă în discursul public – se dau premii, se fac secțiuni la festivaluri etc. Ce credeți că ar ajuta în mod real dezvoltarea lui?
Andrei Grosu: Noi facem parte din asociația teatrelor independente, care s-a constituit recent. Suntem membri fondatori, împreună cu alte teatre. Credem că acum cel mai important lucru este definirea statutului artistului independent și preluarea lui într-o posibilă lege.
Accesul la fonduri de stat oferite prin instituții gen AFCN s-a ușurat în ultimii ani?
Andreea Grosu: E destul de complicat.
Andrei Grosu: Nu. Sunt aceleași foi multe de completat, aceleași proiecte cu bani foarte puțini și aceeași neînțelegere când se anunță proiectele câștigătoare. Nu există continuitate. În Germania, după ce o companie de teatru independent, o galerie de artă etc. demonstrează că a reușit să funcționeze trei ani pe piață, chiar și nișat, burgul îi dă un telefon și-i spune: Noi finanțăm 20% din proiectul vostru anul ăsta. Și așa ajungi să primești finanțare de până la 80% pentru proiectul respectiv.
Dar solidaritate de breaslă se conturează la independenți?
Andreea Grosu: Da, chiar am avut surprize foarte plăcute și am construit în acești ani și am primit mult ajutor.
Andrei Grosu: Și nu este o solidaritate doar locală, din fericire. Avem lucruri comune pentru care luptăm, avem și orgolii, dar e frumos ce se întâmplă. Toți actorii care joacă la Unteatru, de exemplu, au asta în simțirea lor, vin pentru că ei cred într-un proiect până la capăt. Nu dau exemple, dar în multe spații independente vin să joace actori angajați la stat, dar o fac numai pentru un ban în plus.
Andreea Grosu: Iar asta ar trebui anunțat pe afiș, cu asterics, pentru că e la fel de dăunător ca prea mult zahăr într-un aliment. Publicului trebuie să-i spui adevărul. E important să știe cum faci produsul pe care-și consumă timpul și-și cheltuiește banii.
Print