Aniversare „comme il faut”

Vlad Massaci este un regizor foarte activ. În ultimii ani a montat mult. În prezenta stagiune i se joacă mai multe spectacole în teatrele bucureştene. Iar „Aniversarea” de la Nottara este, cu siguranţă, o propunere interesantă. Scenariul semnat de Thomas Vintenberg şi Morgens Rukov, care a stat la baza cunoscutului film omonim regizat de Lars von Trier, a fost preluat pentru un produs scenic de calitate.

Marele avantaj al regizorului şi al actorilor este chiar textul fără cusur, ofertant în ce priveşte studiul de caracter, atmosfera şi mai ales intensitatea dramatică. Lipsit de orice element de facil şi de dimensiune moralizatoare, scenariul pe care se construieşte spectacolul pătrunde în infernul simţurilor omeneşti, în care este captivă bogata familie… De fapt, scenariul constituie o descindere în sfera iraţională a fiinţei umane, în straturile acelea de nepătruns care conduc la gesturi neinteligibile precum incestul. Aceasta este şi „filozofia” care se conturează pe parcursul spectacolului: incestul e o violare neinteligibilă a firii. La întrebările esenţiale – de ce şi pentru ce este cu putinţă incestul? – textul răspunde indirect, desenând un portret vechi al omului: animal înzestrat cu conştiinţă.

Un portret care există de veacuri bune, realizat scenic într-un spectacol în care accentul nu cade pe latura religioasă a încălcării firii. Spectacolul nu este deloc unul despre divinitate, nici măcar tangenţial, ci este un prilej de a pune sub lupă generalul uman prin intermediul unui indirect studiu de caz.

„Aniversarea” este un spectacol bun, dar în nici un caz de neuitat. Este bun graţie textului şi actorilor şi mai puţin datorită regiei. Ar fi putut fi un spectacol şi mai bun, dacă regizorul şi scenograful (nominalizaţi la Premiile UNITER) ar fi găsit soluţii mai îndepărtate de calea bătută. Fără îndoială că Vlad Massaci poate mai mult decât să ne-o aducă pe Linda, fiica violată, care şi-a pus capăt zilelor, să bântuie scena atunci când personajele vorbesc despre ea. Poate mai mult decât să accepte o ilustraţie muzicală foarte previzibilă (muzică clasică), care îngroaşă mai mult decât s-ar impune dramatismul (în ambele sensuri ale cuvântului) situaţiei şi lasă impresia de artificial. Ar fi putut cere o scenografie care să-l ajute să facă mai mult decât să dea o interpretare cuminte a textului. Ar fi putut merge dincolo de nivelul de la sine-înţeles, adică de un pian şi de o masă aristocratică.

Păcat că, văzând spectacolul, simţi în mai mult momente că are un potenţial considerabil, însă neexploatat. Este vorba mai ales despre relaţiile dintre personaje. Unele par lăsate de izbelişte, pentru că sugestia, deşi folosită intens, nu funcţionează. Cu toate că mizează pe latura psihologică (scoasă în evidenţă şi prin recursul la imaginea video), nu elucidează şi nu-i sugerează spectatorului piste pe care poate merge pentru a găsi răspunsuri în ce priveşte relaţiile Helge (tatăl agresor) – Else (soţia lui, neverosimil pasivă, unul dintre personajele neexploatate şi nedescifrate regizoral), Christian – slujnica îndrăgostită de el etc.

Spuneam că spectacolul este bun în primul rând prin text, care este un aliat pentru aproape orice actor cu o cât de mică experienţă. Ion Grosu este într-adevăr remarcabil, construind un Christian extrem de verosimil, stăpânindu-şi în egală măsură vocea, intonaţia, mimica, gestica. Este profund şi emoţionant fără să fie teatral, ceea ce echivalează cu o misiunea îndeplinită. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Alexandru Repan, care-l joacă pe păcătosul şi criminalul Helge. Iată un actor bun, cu o voce inimitabilă, care parcă-şi găseşte locul pe scenă mai bine în scenele mai apăsat dramatice. Else (Catrinel Dumitrescu, nominalizată la categoria „cea mai bună actriţă în rol secundar” la Premiile UNITER) este un personaj fascinant, vital în iconomia piesei. Însă lumea ei nu este decriptabilă pentru public. Catrinel Dumitrescu este asemenea unei camere a secretelor din poveşti în care nu poţi pătrunde. Iar ceilalţi actori sunt „comme il faut”.

Acestea fiind spuse, recunosc că mă depăşeşte alegerea juriului UNITER în ce priveşte nominalizările la categoria „cea mai bună scenografie”. Spectacolul nu lămureşte deloc de ce scenograful Ştefan Caragiu ar merita un premiu. Să aducem în discuţie şi preferinţa juriului de nominalizări pentru „Aniversarea”, în timp ce „Sfârşit de partidă”, montat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Metropolis, nu îşi găseşte locul pe listă?!