Imaginaţi-vă interiorul unei case somptuoase, pianul, candelabre, o masă uriaşă în centru, evident împodobită şi evident în aşteptarea a ceva, fotolii şi scaune grele, trofee de vânătoare. Sala Studio a Teatrului Nottara e un spaţiu potrivit pentru o poveste precum cea din „Aniversarea” lui Thomas Vinterberg şi Morgens Rukov. Este vorba despre scenariul filmului „Festen”, premiat pe la sfârşitul anilor ’90, adus pe scena de la Nottara de regizorul Vlad Massaci.
Spaţiul e, după cum spuneam, potrivit, pentru că e o poveste cu implicaţii psihologice multiple, în care reacţiile, până la cel mai mic detaliu, contează, se contabilizează, dau greutate. Iar într-o sală mai mare ar fi greu de urmărit. Şi, întru estomparea limitelor teatru-film, regia foloseşte (mai mult sau mai puţin justificat) două mini-ecrane pe care proiectează scene în direct.
Textul se doreşte o tragedie modernă, cu vini ascunse ani întregi şi care sunt scoase la lumină dintr-odată, în timpul mesei aniversare. Pe scurt, contextul literar ar fi cam aşa. Familia se reuneşte pentru a-i sărbători lui Helge cei 60 de ani. Cei doi fii, Christian şi Michael, şi fiica Helene se întorc acasă. Cealaltă fiică, Linda, a murit, dar spiritul ei e prezent în scenă până la sfârşit, de altfel ea deschide spectacolul, învăluită într-un atât de previzibil mister… După ani întregi, Christian va rupe tăcerea dezvăluind că Helge, tatăl lui, îi viola pe el şi pe Linda când erau copii, iar mama lor ştia…
Vlad Massaci alege varianta cea mai simplă şi pe undeva corectă. Aduce textul pe scenă şi îl lasă să vorbească de la sine. Nu creează subterfugii regizorale, nu adânceşte conflictele şi nici nu încearcă să „teatralizeze” scenariul danezilor, recurgând, aşa cum spuneam, pentru a rezolva câteva situaţii scenice, la un fel de film proiectat live din foaier – folosit ca spaţiu alternativ de joc.
Apoi, deschide relaţii între personaje, dar le lasă neduse până la capăt. Şi neduse până la capăt rămân chiar unele dintre personaje în sine, lăsate cumva la dispoziţia textului sau, mai degrabă, cu textul lăsat la dispoziţia lor. E cazul servitorilor familiei lui Helge, care ar trebui să aibă un rol important în întreaga poveste – ei blochează drumurile şi îi împiedică pe toţi ceilalţ să plece, ei fac ca marea dezvăluire să se întâmple şi păcatul, vina, sau cum doriţi să-i spuneţi, să fie scos la iveală. Există acolo un sâmbure de mister deloc exploatat, ca şi povestea de amor doar schiţată dintre Christian şi Pia – una dintre servitoare.
Cât despre legătura Helge – Else (soţia care tace şi acceptă compromisul o viaţă), se doreşte construită tocmai ca o contra-relaţie. Doi oameni care alunecă unul pe lângă altul, care trăiesc în contratimp, fiecare asumându-şi minciuna celuilalt. Lui Alexandru Repan, destul de imobil în Helge, mizând pe o singură latură a personajului, fără să-l rafineze, îi scapă tocmai motivaţia psihologică a violului. Nici chipul, nici gesturile, nici cuvintele nu-i justifică şi nu revelează vreo taină bine ascunsă. E genul de interpretare în care personajul trebuie crezut pe cuvânt… Iar Else (Catrinel Dumitrescu are o nominalizare la premiile Uniter pentru acest rol) e cea căreia îi revine misiunea, în montarea lui Vlad Massaci, să preia, ca-ntr-o reflexie, tocmai această motivaţie insuficient justificată scenic de Alexandru Repan. Else – şi ea statică – îşi justifică, totuşi, imobilitatea, construind un rol în care nemişcarea, pasivitatea se transformă pe nesimţite într-o formă subtilă de rezistenţă.
Tensiunile se acumulează gradat, în ritm cu tensiunile textului, spectacolul de la Nottara nenuanţându-le regizoral. Fiecare dintre cei prezenţi îşi rosteşte discursul, Christian dezvăluie taina care-l chinuieşte de ani întregi, reacţiile celorlalţi oscilează şi se transformă treptat, râsul devine tot mai tensionat. Ce-i reuşeşte totuşi lui Vlad Massaci este crearea unei stranietăţi în care personajele se rătăcesc, înghiţind adevăruri esenţiale şi apoi, când ies la lumină şi le rostesc efectul este cu atât mai puternic. E cazul lui Christian. Ion Grosu îşi gradează bine stările, trecerile de la un cuvânt la altul, tensiunile psihologice, şi e, probabil, rolul cel mai bine condus actoriceşte în întreaga montare, alături de cel al lui Helene (Ada Navrot).
De reproşat montării este, cu siguranţă, opţiunea – facilă – de a o aduce în scenă pe Linda, sora moartă. Prezenţa ei fizică nu are un rol activ şi decupează o parte importantă din misterul personajului, cu atât mai mult cu cât e construită previzibil, umbra cea duioasă, undeva între zână şi înger, în rochie lungă, albă, palidă, puţin cam prea perfectă… însoţindu-şi prezenţa cu acorduri de pian.
Cât despre scenografia lui Ştefan Caragiu (şi el nominalizat la premiile Uniter, la fel şi Vlad Massaci pentru regie şi montarea în sine pentru cel mai bun spectacol) să spunem doar că este ilustrativă. Corectă, desigur – poate că accesoriile de plastic de pe masă şi tortul aniversar ar merita însă o notă în minus – dar nu mai mult decât descriptivă. Un spaţiu conceput aproape simplist şi care nu ajută cu adevărat personajele să se definească. Corect, aşa cum spuneam, dar lipsit de nuanţe. La urma urmei, cum altfel v-aţi fi putut imagina un decor în care să se întâmple mica dramă psihologică a unei familii înstărite, în care de ani întregi aparenţele fac regula. Un pian, o masă întinsă pentru aniversare, candelabre… Şi pe tatăl chinuit de vinovăţie îmbrăcat într-un costum alb, impecabil. Vi le imaginaţi altfel?!
Print